Postare gasita nefinalizata de candva de prin 2012

- Cati ani ai?
- 28. Şi un pic.
- Ce inseamna un pic?
- Patru ani. Dar chiar au fost un pic, nu glumesc, au trecut foarte repede.
- Chiar asa, ce-ai facut in ultimii patru ani.
- M-am intors la seviciu dupa concediul de maternitate. M-am mutat. M-am apucat de fumat. M-am apucat de ilustratie. Mi-am facut cont de facebook. Am invatat sa merg pe bicicleta. Am invatat sa skiez. M-am lasat de serviciu. M-am lasat de fumat. Am invatat sa renunt.

Jurnal de vacanţă un pic prea lungă

Marţi 19 iunie
ora 02:45
Mai de voie mai de nevoie am mers cu fetiţa la mare în Italia, împreuna cu mama sora cumnatul şi cei doi copii aferenţi.
Întotdeauna am tânjit dupa un hotel pe plajă şi un sezlong cu umbreluţă, dar acum realizez că ceea ce visam eu era o situaţie de tipul pozelor din Maldive şi nu ceea ce realitatea poate să îmi ofere.
Plaja ca sport naţional mă lasă rece şi acum înteleg de ce italienii se duc în Grecia la mare. Cele un miliard două sute de mii de şezloguri de pe plajă şi faptul că în fiecare dimineaţă trebuie să mă aşez în acelaşi loc mă sperie teribil. Mă autocompătimesc cunoscând natura mea care nu suportă repetiţia đar mă abţin de la orice comentariu ţinând cont că fetiţei se pare că îi place, şi oricum a fost cadou.
Faptul că am nimerit într-un asemenea loc are şi avantaje, desigur. Oriunde te-ai uita vezi numai mame cu celulita şi tatici cu chelie, pe copii (care se pare ca în staţiunea asta nu lipsesc nici unui cuplu) încerci sa îi ignori având in vedere că sunt deja trei in jurul tau pe care tre sa stai cu ochii. Oricum, ideea e că nici complexe n-ai, nici tentaţii n-ai, ceea ce probabil nu s-ar fi intamplat într-o destinatie ceva mai exotică.
Dar să ne concentrăm asupra bălăcelii organizate şi să nu pierdem din vedere ca mâine (adică azi) avem o misiune de extremă importanţă - trebuie să facem prăjituri din nisip cu toate formele pe care le avem şi pe care nu le avem dar le putem împrumuta de la verişori.
Detaliez mâine oprirea la Balaton, prânzul în Slovenia şi plimbarea de ieri de la Udine că am ramas fără baterie şi habar nu am nici unde e priza, nici încărcătorul.

Joi 21 iunie
ora 03:00
Simt că înnebunesc de durere/mâncărime/usturime din cauza unei armate de tânţari afurisiţi care şi-au bătut joc de noi la petrecerea în spaghete de alaltăieri seara. O porţie  decenta de paste la cazan şi un pahar de vin ceva mai bun decat unul de 3 euro la un local turistic plătite cu sângele nostru nu sunt sigură ca a fost un schimb corect, doar distracţia copiilor care au dansat pe muzica proastă cu un broscoi imens mă face să nu regret ca am mers la acest party german style.
Dar să continui de unde am ramas:
Balaton este un loc foarte frumos, minunat pentru o oprire în tranzit şi chiar pentru câteva zile de vacanţă linistită, cu lebede pe lac, cazare decentă, restaurante care miros frumos a fructe de mare şi un în jurului lacului imens pentru plimbare. După bălăceala în sânge a ţânţarilor de la petrecerea de marţi seară pe cei de la Balaton îi degrdez la rangul de timizi.

Slovenia este pur şi simplu superbă. Peisaje frumoase, oameni zâmbitori vorbitori de engleză, multă curaţenie, preţuri bune la mancare şi la benzină. Clar un loc pe care îmi doresc să îl aprofundez. Poate un pic prea generoşi cu porţiile de mâncare, în caz de vacanţă prelungită trebuiesc luate mâsuri severe, pentru că nu e ok ca cele trei porţii de paste ale copiilor rămase de la prânz să iţi ajungă pentru masa de seară a 7 persoane.

Udine e un oraş decent, cred ca ne-am plimbat în jur de 3-4 ore prin centru şi nu ne-am plictisit. Am vrut  să vizitam un castel dar era luni şi era închis şi ne-am mulţumit cu exteriorul spre dezamagirea copiilor care ar vrea să ne întoarcem. Toaleta publică foarte curata, dar închisa la ora 8 cand ai mai mare nevoie de ea. Am mâncat la un local care se voia al piraţilor, iar dupa ce ne-a servit un domn căruia îi lipsea doar un ochi acoperit am tras eu concluzia că într-adevar era. Meniul nu avea mai mult de 15 poziţii în total şi cuprindea cuvinte pe care eu, vorbitor fluent de italiană vulgară, nu le înţelegeam în proporţie de 90% . Aşa că si-a ales fiecare câte ceva mai mult sau mai puţin la noroc, iar cucina casalinga, cum era numită bucataria lor într-unul din afişele scrise de mâna şi aruncat pe pereti printre alte chestii a căror organizare mie îmi mirosea a schizofrenie, ne-a facut să lingem farfuriile la propriu şi să mă bucur că am rezistat tentaţiei de a o zbughi de acolo după prima întalnire cu piratul.

Şi ieri a fost Veneţia. Amintirile încă nu sunt sedimentate, am un kilogram de imagini care mi se învart în cap şi senzaţia de balans de la barcă nu a dispărut încă.
Veneţia e un oras mult mai mare decât mă aşteptam, de-a dreptul grandios, este frumos ca în poze, dar greu de savurat cu trei copii pe care îi oparea un soare potent şi care cereau îngheţată la fiecare colţ de canal. Cred ca batea lejer spre 40 de grade când am mers de la parcarea San Marco către Piaţa San Marco, un drum de vreo 4 km pe  străduţe pietonale şi poduri, podeţe şi poduleţe. De remarcat că fructele de la o tarabă stradală, probabil şi alte produse, dar nu am stat eu să cercetez, erau mult mai ieftine fată de ce avem noi aici în staţiune la supermarket. În acelaşi spirit comercial, un 3 euro pentru un litru jumate de apă rece, ultracentral, nu mi se pare exagerat. Nu am aprofundat nici una din atracţiile turistice, vizitatul muzeelor si intratul în biserici unde trebuia să stai la coadă în soare erau jos de pe listă din start având în vedere circumstantele. În schimb am fugarit niscavai porumbei prin piaţa San Marco.

M-am plimbat cu vaporasele cât să îmi ajungă pentru tot restul anului, iar cei 18 euro pe care i-am dat pentru un bilet de 12 ore mi se par bine cheltuiti, deşi iniţial am strambat un pic din nas.
Momentul vesel la Veneţia a fost cand un mim-statuie argintiu i-a spus sore-mi, la sfarşitul unei tirade isterice specifice familiei îndreptate către mama noastră comună, în cel mai pur grai romanesc: "Calmaţi-vă doamnă că doar sunteţi în vacanţă!"

Am vizitat Murano, unde am găsit un restaurant cu gradină şi cu umbră care a fost o oază salvatoare pentru noi şi pentru copii. Am ajuns la fix pentru o ultimă comanda la bucătărie şi prânzul a fost unul cât se poate de mulţumitor. Am intrat şi într-una din fabricile de sticlă, iar fascinaţia procesului i-a fâcut pe copii să se perpelească de buna voie minute bune în faţa cuptoarelor.
Apoi a fost Burano, un loc extrem de colorat pe acest pamânt. Aici cred că am facut cele mai multe poze, fascinată de cromatică dar şi pentru că temperatura coborâse la nivelul acceptabil. Eu sunt iubitoarea caselor albe din Santorini, dar trebuie să recunosc ca cele multicolore de aici sunt impresionante. La un moment dat ne-am odihnit picioarele într-o cofetărie, cafe bar sau ce-o fi fost el, unde am băut cea mai delicioasă cafea a tuturor timpurilor mele, probabil ea mă ţine acuma trează să scriu, alături de mâncarimea bubelor de la ţânţari. Ceea ce ei numeau ice coffee iar eu mă aşteptam să fie un ness cu 4 cuburi de gheaţă aruncate înauntru aşa cum primeam în Grecia, era de fapt o cafea fierbinte cu îngheţată delicioasă, cu niscavai piscot pe la mijloc care îmi amintea de tiramisu şi friscă de foarte bună calitate. 7 euro pe care mă bucur ca i-am cheltuit în acel loc şi în acel moment.
A fost o zi superbă, la finalul căreia am rămas, pe lângă amintiri, poze şi blabla-uri, cu: 4 magneţi, vreo 2-3 prostioare de sticlă de murano şi o umbreluţa neagră de soare dantelată.

Duminică 24 iunie
ora 02:45

Iar am băut capuccino, iar m-am trezit noaptea, dar e bun, nu mă pot abţine. Deşi preţurile pe la restaurante aici în staţiune sunt destul de mari, cele la apa şi la cafea sunt mititele. Cel puţin aşa mi se par mie care sunt obişnuită cu barurile din Bucuresti unde apa e mai preţuită decât berea. Am observat tendinţa asta în toată regiunea şi o apreciez la justa ei valoare, ca din partea unui băutor profesionist de apă plată.

Joi am stat la bălăceală, am avut şi nişte valuri mititele din punctul meu de vedere, imense din punctul micuţei de vedere. In orice caz au facut-o să se amuze teribil. La fel şi cele de ieri care după părerea ei au fost şi mai imense. Seara am iesit la promenadă iar densitatea carucioarelor de copii cum numai în magazinele de specialitate mai vezi m-au facut sa realizez pentru a nu ştiu câta oară că nu prea mi-e locul aici. De ieri am început însa să aprofundez prietenia cu proseco şi situaţia s-a mai detensionat.
Vineri am fost la Padova care mi-a cam displăcut. În apropiere de centru vechi am găsit doar o parcare care ne-a costat 6 euro jumate pentru o oră şi un pic plus niscavai negri parcagii pe sistemul centru-Bucuresti, chiar ceva mai agresivi. Era foarte aglomerat, am prins chiar şi un blocaj in trafic la intrare ceea ce mi-a adus prea mult aminte de oraşul de unde am plecat.
Dupa ce ne-am fâţâit un pic prin soare am plecat către punctele de interes (şi către o parcare mai ieftină fie vorba intre noi) - o piaţă imensă şi plină de soare pe care a trebuit să o traversăm ca să ajungem la o biserică la fel de imensă (probabil cu răcoare) în care eu nu am intrat pentru că am avut pantaloni scurţi şi lipsă de chef să insist cu fuste de hartie şi alte măgării din astea. După care am traversat înapoi aceeaşi piaţă însorită ca să ajungem la maşină. Grădina botanică am ratat-o pentru că cumnăţicul nu avea chef de cactuşi, iar mie mi s-a părut un sentiment de bun simţ având în vedere circumstanţele.
Cu alte cuvinte, singura amintire plăcuta de la Padova este prânzul pe care l-am luat într-un restaurant pe lângă o altă biserică (mi se pare mie sau sunt prea multe?), de data asta doar foarte mare, langă celebra piaţă însorită. Mancarea a fost foarte bună şi rezonabilă ca preţ deşi restaurantul se dorea cu oareşice fiţe iar locaţia era cel putin turistică. Poate aş fi avut altă părere despre Padova dacă asfaltul nu mi-ar fi clocotit sub picioare, dar nu voi şti niciodată pentru că nu am de gând să mă întorc. Acesta a fost momentul când am renunţat definitiv şi irevocabil la plimbarea la Verona programată săptămâna viitoare. Oricum am văzut foarte multe oraşe din Italia, poate chiar mai multe decât din România. Cu siguranţă pun Italia on hold pentru următorii 10 ani.

După Padova am plecat spre Vicenza unde ne-am bucurat de o plimbare la temperaturi normale. Oraşul ne-a lăsat o amintire plăcuta şi a mai şters din traumele de la prânz. Către seară am târâit copiii înapoi către maşini şi am încălecat iar autostrada un pic cam prea preţuită de către italieni - 10 euro o sută şi ceva de km.

Ieri am facut bai repetate în mare şi pentru prima oară s-a întamplat chiar să reuşesc să stau pe sezlong mai mult de 30 de secunde, la un soare blând de seară cu vânticel şi cu norişori discreţi.
Iar la pranz am avut parte de cea mai bună mâncare de până acum, niste tagliatelle cu fructe de mare gătite de sorella la sediu.
Populaţia pe aici e alcatuită din italieni şi nemţi cam în proporţii egale, ceva rusi, romani, cehi si alte naţii europene presăraţi pe ici pe colo.

ora 23:50

A fost un spectacol pirotehnic chiar aici la poarta hotelului nostru iar eu am stat în cameră lângâ micuţă. Era foarte obosită, nu s-a trezit, deşi se auzea atât de tare că părea că eşti în mijlocul unui câmp de luptă. Îmi pare atăt de rău că nu am încercat să o scol că acum îmi vine să plâng. Ar fi trebuit să insist să se culce la prânz. Acum deja plâng în hohote. Aş vrea să pot da timpul înapoi... O sa fac tot posibilul să vadă altădată nişte artificii atât de aproape. Sţiu cât de mult s-ar fi bucurat să le vadă.

Dupa sunet şi după reacţiile celor de afară a fost foarte frumos. Sunt curioasă dacă programul artistic ar fi fost altul în caz că Italia pierdea meciul cu Anglia.
 Rareori mi se întamplă să regret ceva atât de tare. Poate pentru că îmi amintesc căt de mult aş fi vrut şi eu să văd aşa ceva copil fiind. Primele artificii grandioase le-am vazut în urmă cu 5 ani, în Corfu, de Paste. Au fost şi ultimele pentru că acum am stat în întuneric şi am ascultat zgomotul tunurilor şi am văzut luminiţele cum jucau pe perete, şi mi-am ţinut respiraţia la sfârşit de frică să nu se scoale şi să fie suparată ca nu am trezit-o la timp.
E prima oară când îmi doresc cu adevărat să dau timpul înapoi. Şi nu, înca nu m-am oprit din plâns. Nu suport momentele când râmăn cu impresia că sunt o mamă rea.

Marti 26 iunie
Ora 08:00

Ieri, după ce am pus pe toata lumea sub tăcere cu privire la artificii,  am fost la grădina zoologică din Lignano. Copiii s-au distrat de minune. E un loc foarte frumos amenajat, numai ochii trişti ai ursului brun te fac să îţi pui întrebari. Girafe cu nasul pe sus, hipopotami leneşi, camile mâncacioase, feline somnoroase, capre carora puteai sa le cumperi mâncare de la un automat şi îţi mancau delicate din palme, ţestoase, tot felul de reptile, zebre, lemuri, lei de mare, caprioare şi aş putea continua, lista e lungă că doar nu degeaba am stat 4 ore pe acolo.

După amiază am făcut plajă. Încep să mă obisnuiesc cu nisipul cu granulaţia potrivită, cu apa la temperatura ideala, cu salinitatea optimă, dar să am zilnic aceeaşi vecini de şezlong nu reuşesc să mă obişnuiesc.  Şi nici cu statul în sine pe sezlong. Am nevoie să simt ondulaţiile nisipului sub mine, să îi simt căldura. 

Miercuri 27 iunie
Ora 00:50

Micuţa mea a descoperit plăcerea de a sta îngramadită în prosop pe sezlong, mai ales după ultima baie in mare care se întamplă de obicei târziu, aproape de apus. Se lasă mângâiată de soarele moale şi de sărutările mele şi mănâncă grisine sau morcovei. După atâta timp soarele a reuşit să penetreze timid protecţia maximă cu care o ung din cap până în picioare. E aurie şi frumoasă. Azi i-am cumpărat un zmeu de pe plajă. Eu nu am avut niciodată un zmeu. E irezistibilă în costumul ei de baie întreg cu bulinuţe. Vreau să fie fericită.

De câteva zile îmi e tare dor. În timpul celor 13 ani de cand suntem împreună am mai fost o singură data departe unul de altul pentru o perioadă atât de lungâ, în urmă cu 4 ani, când am fost plecată la Barcelona şi apoi în Franţa, în apropiere de Toulouse, la nunta unei verisoare. De data asta o am cu mine pe micuţă, dar tot e greu. Mă surprind uneori morocanoasă fără alt motiv decât că e departe de mine. De fapt eu sunt departe de el. De fapt a început să îmi fie dor din primele ore după ce am plecat.

Ora 15:30

Azi dimineata am fost într-un orăşel din apropiere - Portogruaro. Partea veche este foarte frumoasă, cu multe străzi pietonale care ai fi putut jura că fac parte din curtea oamenilor, noroc ca aveau câte un indicator cu "passo carrabile", cu multe terase/ restaurante intime cu miros de italie autentică, cu un rau, cu poduri, cu multe flori, cu aer de mică Veneţie. Nu e calcat în picioare de turişti aşa că te face să te simţi bine şi oarecun norocos că l-ai descoperit. Aici am învăţat să fac difrenţa între goticul renascentist şi goticul veneţian.

Dupa această plimbare am umplut portbagajul cu proseco şi cu chardonnay di veneto şi ne-am întors la bază. Acum aştept să se facă ora să iau iar copilul la cremuit şi să repet povestea cu plaja.

Joi 28 iunie
ora 02:35

Aproape noapte de noapte m-am trezit la ora asta şi nu reuşesc să adorm din nou decât după câteva ore bune, în general după ce citesc o povestioară cu Sherlock Holmes de pe telefon. Nu aprind lumina, nu vreau sa o deranjez, iar asta e una din cele două cărţi pe care le am, venite la pachet cu soft-ul. Îmi aminteşte de copilărie.

După ce a făcut o băiţă prelungită in mare asearâ, domnişoarei i s-a năzarit dintr-o dată că nu-i mai place în apă. Dupa douăzeci de întrebari, tot atâtea presupuneri şi invariabilul răspuns "pur şi simplu", mi-am adus aminte de visul pe care mi l-a povestit de dimineaţă, cu  caracatiţe şi meduze, cu o parte care i-a placut şi una care nu i-a placut. Se pare că acolo e cauza.
Seara am închiriat una din bicicletele acelea cu multe locuri, cum găsesti şi în Herăstrău. De mai multe ori am văzut prin staţiune oameni care se distrau de minune pe ele, acum am inteles ca hlizeala era de la efortul pe care trebuie să il depui când ai vreun deal de urcat. Suficient de conştienti de sine să ne dăm seama cat de caraghioşi eram dandu-ne sufletul într-un vehicul  de genul ăsta, am pedalat timp de o oră care a echivalat cu o oră de sală, spre amuzamentul copiilor care se relaxau alături de noi.

16:10

Dupa cateva tentative de mofturi dimineaţa, pană la urmă a renunţat la ideea că nu-i place în apă.

Suntem amandoua singure la plajă, împărţim liniştea şi o umbrelă în mod echitabil. Restul găştii va sosi probabil în curand.
Mâine e vineri. Va trebui să ne luam la revedere de la Adriatică, de la babetele care abordeaza tot felul de poziţii acrobatice un faţa soarelui, de la toţi copiii care muncesc de zor cu lopăţelele lor, de la căratul apei cu găletuşe minuscule, de la crema solară, de la nisipul din cearceafuri.

Relativitate

- Mă simt ca un pixel.
- Adică patrată?
- Adică mică.
- Depinde de rezolutie.
- Vrei să spui că dacă m-aş invârti într-un mediu de proastă calitate m-aş simţi mai importantă? Nu, multumesc! Prefer să mă simt mică.
- Ştii ca e contrar educaţiei tale preşcolare comuniste? Mai tii minte ce ne ziceau? "Decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş."
- Da, tin minte, era una dintre preferatele lor. Realizezi că sunt oameni cu drept de vot care nu au cunoscut comunismul? Oare lor trebuie să le mulţumin pentru faptul că România tocmai a redevenit socialistă?
- Şi lor, şi celor care uită uşor, şi celor care cred uşor.

Jurnal de minivacanţă solitară

Au trecut aproape două săptămâni de când m-am întors dintr-o excursie spontană la Viena. Reproduc mai jos ceea ce am scris in timpul celor 3 zile cât am stat acolo in speranţa că mă va ajuta să îmi aduc aminte mai bine tot ce am simţit şi tot ce am văzut, pentru că de atâtea ori mi s-a întâmplat să uit detaliile calătoriilor mele. Ele sunt pe undeva, pierdute prin memoria mea şi mai răsar din când în când, dar le-aş dori un pic mai organizate ca să le pot accesa şi când am nevoie nu numai când au ele chef să apară.


22 mai
Albertina Museum

Ma simt copleşită de multitudinea lucrurilor pe care le fac pentru prima oară. A fost prima oara când am mers singură cu avionul; aproape de necrezut, dar a fost prima oară când nu m-am dus la toaletă in avion, poate si pentru ca a fost atât de scurt zborul că nici nu am apucat să mă plictisesc. A fost prima oară când am băut vin în avion, cam în galop la sfarşit, de frică să nu-l vărs pe mine la aterizare.
E prima oară când sunt singură într-un oraş străin.
E prima oară când văd extraordinarele desene ale lui Klimt care mi-au taiat respiratia şi m-au făcut să mă aşez aici, în mijlocul unui săli, în mijlocul unui muzeu, în mijlocul unui oraş, în mijlocul ţari, şi să scriu cele câteva gânduri care îmi trec prin cap şi să mă simt mică, mică de tot.
E prima oară când stau într-un dormitor mixt, într-un hostel. E prima oară când împart camera cu un negru şi cu alţi şase oameni. E prima oară când realizez că există un germene de rasism în mine.
Azi dimineaţă a fost prima oară când mi-am luat micul dejun în ploaie şi mi-a plăcut. Mă plimbam ţinând într-o mână o cafea şi în cealaltă umbrela mea cu alb şi negru de la Londra şi zâmbeam şi mă simţeam bine şi  întâlneam privirile paşnicilor vienezi care mă considerau un pic dubioasă si  le zâmbeam şi mă plimbam mai departe.

Am venit aici ca să închid capitole din viaţa mea, sau să deschid altele noi. Nu sunt sigură încă, mai am încă două zile pline ca să aflu ce trebuie să fac în continuare.
Am realizat mai devreme că văzând toate acele schite şi studii ce precedă o operă de artă mi-am asigurat o înţelegere mai profundă şi mai clară asupra ei. Începusem să îmi dau seama de asta după ce am văzut muzeul lui Lautrec din Albi, dar între timp gândul se evaporase, iar o expozitie cu schiţele lui Picasso văzută acum câţiva ani nu mi l-a adus înapoi, aşa cum au făcut-o astăzi Klimt.
Sub proaspăta influenţă a celor văzute sunt tentată să îmi îndrept eforturile în direcţia ilustraţiei erotice, sunt convinsă ca o să am ceva mai mult succes decât acum. S-ar putea să nu se înţeleagă prea bine cu ilustraţia de carte de copii, dar se rezolvă cu un pseudonim.
Astazi am plâns. Am plâns fără să ştiu de ce la 7 dimineaţa în timp ce ascultam Hurts şi citeam Sherlock Holmes. Plâng şi acum în faţa unui portret de Modigliani care m-a copleşit. Mă simt exact ca aceea femeie de la 1918, cu privirea pierdută până la uitare, jumătate goală, jumătate în extaz, jumătate nefericită, jumătate în aşteptare, dar oricum ar fi, mereu împărţită în jumătate.
Simt că cele două jumătăţi ale mele devin din ce în ce mai mult entităti distincte şi se opun din ce în mai puternic unei fuziuni. Uneori se simpatizează şi se ţin de mană şi atunci sunt liniştită şi împăcată şi chiar profund fericită. Dar nu durează mult.

Hostel

E prânz, sunt obosită, nu reuşesc să dorm din cauza cafelei de dimineaţă, am senzaţia că nu reuşesc să văd ceva ce ar trebui văd şi că scap printre degete ceva ce ar trebui să prind. Azi am fost la Albertina. Mâine mă duc la Belvedere.

1010 Cafe Bar

Şi am făcut-o din nou! Am intrat singură într-un bar şi am comandat bere. Asta după ce am mâncat un mega wurst în centru Vienei. A fost exact cum mi l-am imaginat - un pic picant, cu bucăţele mici de grăsime şi teribil de gustos. Şi nu putea fi altfel decât urmat de o bere (două de fapt), intr-un bar cu wi-fi,  lângă o fantână frumoasă.
Şi gândul îmi zboară din nou la Klimt fără să vreau. E ciudat cum mă îndrăgostesc periodic. Întâi  a fost van Gogh, apoi Gaugain, apoi Lautrec, apoi Modigliani şi acum Klimt. Îi iubesc şi pe alţii, nu sunt atât de exclusivistă în sentimentele mele, e loc şi pentru Miro, Monet, Degas sau Schiele, dar uneori reuşeşte câte unul să mă fascineze peste măsură.



23 mai
Belvedere

Trebuie să recunosc că îmi plac toaletele de la muzee. Sunt mari şi curate.
În toata Viena se simte o preocupare serioasă faţă de problemele cetăţenilor cum ar fi urgenţele fiziologice sau derutarea firească a noilor sosiţi, iar abundenţa de toalete şi de semne indicatoare îmi adorm instinctele de vânător bucureştean.
Stau pe o bancă în gradina Belvedere şi mă întreb ce poate fi mai frumos decat o dimineaţă în care nu te grăbeşti, în care nu ai o listă lungă cu lucruri pe care trebuie să le faci, în care ai timp să observi particularităţile celor ce te înconjoară, cum ar fi alternanţa boscheţilor rotunzi cu cei pătrăţoşi, sau şosetele trecătorilor, sau schimbul de priviri într-un cuplu. Abia acum încep să realizez că nu mă grăbesc nicăieri, nici să vad Sărutul, nici să beau un capuccino vienez,  nici sa mă întorc acasă, nici să răspund la email-uri, nici să fac de mâncare, nici să iau copilul de la grădiniţă, nici să termin desenul, nici......nimic. Las lucrurile sa se întâmple în ritmul lor molcom pe care numai într-o vacanţă solitară l-ai putea întâlni.

Astăzi m-am hotărât să încerc pentru prânz un snitzel vienez, dar simt că e destul de ciudat să mă gândesc la asta în timp ce mă uit la statui medievale.
Nimic nu-ţi limpezeşte capul mai bine decât un muzeu. Nivelul fericirii mele începe să crească şi pe ziua de azi.

1516

Snitzelul e deja istorie. L-am devorat într-un local interesant numit 1516, faimos pentru propria bere şi pentru atmosfera cu care o acompaniază. Am mai mancat aici niste paste excelente care m-au uimit cu grosimea feliilor de parmezan care tronau deasupra. Totul scăldat bine în bere, ca altfel nici nu alunecă, nici nu se digeră corespunzător.

Hostel

Am descoperit tramvaiul. L-am folosit in exces în această după-amiază şi m-am rătăcit. Soarta binevoitoare m-a dus în faţă unui 9 care m-a scos la lumina. Sau era 49? N-am mai coborât din el până nu am ajuns la punct fix şi bine ştiut - Westbahnhof.


24 mai
Leopold Museum

Îmi pare atât de bine că nu am intrat aseară aici ca să il vizitez pe fugă. Mi-au trebuit 4 ore, nu două, aşa cum mi-a sugerat  aseară domnişoara de la intrare, după ce m-a lamurit că e miercuri, nu joi, şi împotriva protestelor mele muzeul se va închide la 6 şi nu la 9. Plus că am găsit  aseară la hotel un card de reducere care mă face mai bogata cu 2 euro 40. Ceea ce îmi aminteste că în calatoria asta am gasit 3 monezi de 2 euro - una lângă noptieră, una într-un automat de bilete si una într-o toaletă (curată). Simt ca norocul îmi surâde, dacă aş mai sta puţin pe aici aş avea cu ce să achit maşina.
Cantitatea de tablouri de la care am de învăţat ceva este impresionantă. Este unul dintre cele mai fascinante muzee pe care le-am văzut.
Am senzaţia ca lucrurile încep să se clarifice şi direcţiile să se arate.
Exagerează, redu, elimina! Ar trebui să am cuvintele astea în cap de fiecare dată când pun mâna pe creion. Klimt ma captivează din ce în ce mai tare, dar nu atât prin tablourile sale expresionist/simbolist/decorative cât prin peisajele sale atât de nonconformiste din punct de vedere compoziţional. La fel şi Schiele, parcă tot prin peisaj excelează, sau poate e doar partea din creaţia lor cu care  eu rezonez cel mai bine.



Hostel

Si dupa fancy soup @ Hundertwasser Museum Cafe şi bere pe plajă lângă Dunăre, I wurst it again. And happy I am.
Bagaj...
Ceas...
Somn.
I love Hundertwasser.
I love Vienn.




Acum inchei, fericită că nu am dat-o în bară cu papuşica pe care i-am adus-o copilului şi că, după două zile de frământări, am reuşit să  îmi sun şeful să îi spun că îmi dau demisia, tristă că mai trebuie totuşi să stau până în august la serviciu şi că nu mi-a fost selectat desenul la un concurs la care am participat.

Cum se conjugă viaţa conjugală?

Pentru o relaţie fericită adu-ţi aminte următoarele lucruri:
În primul rând nu îl mai lăsa obosit o oră în fata uşii în timp ce tu dormi şi nu auzi nimic şi cheia e bine înfiptă în uşa încuiată din lemn masiv. Te iartă destul de greu.
Raspunde la telefon când te sună chiar dacă nu îl auzi. La iarnă s-ar putea să nu mai primeşti unul cadou.
Nu îl contrazice fără argumente. Îl cam scoate din sărite treaba asta.
Nu mai ţipa la el, doar ai metode mai eficiente să arăţi cât eşti de afurisită.
Nu îl mai ataca când nu face ce crezi tu că trebuie să facă.
Nu îl lăsa singur când are de luat decizii importante, iar dacă le-a luat deja, zâmbeşte şi poartă-te ca şi cum ar fi luat-o pe cea bună.
Nu ceda uşor când simţi că ia decizii egoiste. Trei rochii şi două perechi de pantofi e un preţ corect ca să te facă să cedezi. Dacă e vorba de lucruri serioase poţi adaugă şi o excursie la Roma.
Nu îl lăsa să creadă că dacă munceşte de dimineaţă până seara a scăpat de datul cu aspiratorul. Aşteaptă doar până când vezi că vine trei zile la rând mai devreme de 9 de la serviciu ca să îi dai vestea.
Fii mai constantă.
Nu insista cu spanacul. Chiar nu îi place.
Inţelege-l chiar dacă uneori nu vorbeşte aceeaşi limbă cu tine.
Şi nu uita că totuşi ţi-a adus flori de 8 martie.

Declaraţia unei mame către fiica ei de cinci ani

Draga mea, ce vezi mai jos este un experiment ratat. Am încercat să trişez, să modific datele pentru zilele când nu am scris nimic, dar am ratat să fac şi asta la un moment dat. Nu contează cât de mult încerci să acoperi găurile, până la urma iese ceva la iveala, aşa cum iese şi un degeţel printr-o şosetă cu o gaurică mică mică. Aşa că mai bine le laşi la vedere şi încerci să te simţi bine cu ele. Eventual lărgeşti gaura ca să nu te mai strângă. Am făcut acest exerciţiu în speranţa ca voi deveni mai constantă pentru tine, că mă voi autoeduca şi pe viitor te voi putea învaţa şi pe tine perseverenţa şi rabdarea. Dar se pare că nu pot. Pur şi simplu nu pot repeta un lucru zi de zi nici măcar pentru o perioadă scurtă precum o lună. Mă satur. Obligativitatea îmi apasă greu aripile, chiar dacă ea ar trebui să mă înveţe să zbor. Nu ştiu ce e de facut iubita mea. Cred că va trebui să te obişnuieşti cu oscilaţiile mele. Până la urmă viaţa mea e facută în măsuri egale din joacă în noroi şi din zbor de fluturi. Ai văzut astă vară că şi fluturilor le plăcea nororiul şi dansau deasupra băltoacelor?
Te iubesc şi îmi pare rău că, fără să îmi dau seama, încerc de multe ori să te schimb pe tine în locurile unde nu mă pot schimba pe mine şi cer de la tine lucruri pe care eu nu sunt în stare să le fac. Ştiu că nu reuşesc altceva decât să alterez iremediabil părţi din fiinţa ta frumoasă. Poate că până la urmă suntem cu toţii sortiţi să greşim la fel ca părinţii noştri şi nu ne putem lupta cu asta. Dar iti promit că voi încerca măcar să fac greşeli mai bune.
Pâna una alta am picat la proba de autoimpuse şi trebuie să mă împac cu ideea. Pentru că am senzaţia că nu voi reuşi niciodată să mă bucur de victorie dacă nu învăţ să-mi  iubesc eşecurile.

A douăzeci şi noua

Dap, am ratat trei zile. In fond, asta mă caracterizează, să sar peste etape.

amr: 1

A douăzeci şi cincea

Mi se pare că e vineri, că e toamnă, că e frig şi că sunt nefericită. Când de fapt e joi, e primavară, e cald şi cei din jurul meu sunt nefericiţi.

amr 5

A douăzeci şi patra

Sparg în medie cam 2,5 obiecte ceramice pe lună. O fi mult, o fi puţin?

amr 6

A douăzeci şi treia

După aprofundate studii de laborator am ajuns la următoarea concluzie: un pupic mediu conţine 2g iubire şi 1,4g zahăr.

amr 7

A douăzeci şi doua

Iubitule, de când suntem împreună ne-am schimbat de atâtea ori rolurile, că nu mai ştiu care e care.

amr 8

A douăzeci şi una

Când nu ai fâcut nimic remarcabil te lauzi cu şcolile pe care le-ai urmat. E acceptabil dacă ai 25 de ani, dar dubios dacă ai 35.

amr 9

A douăzecea

Produc mai multă dezordine decât corpul meu spiritual îngăduie corpului meu fizic să facă ordine.

amr 10

Ziua a nouăsprezecea

Da, trişez! Dar o fac frumos pentru că mă pricep, pentru că am avut de înşelat de-a lungul timpului o fiinţă tare greu de păcălit - eu.

amr 11

Ziua a optsprezecea

Îmi place vinul alb şi foarte sec care mă face să uit cât de uşor îmi e să nu respect termenele.

amr 12

Ziua a şaptesprezecea

Chiar mă tem de momentul când mama va descoperi că am aruncat masa de călcat. Am refuzat-o deja de două ori când s-a oferit să îmi calce, a treia oară sigur o să i se pară suspect.

amr 13

Ziua a şaisprezecea

Dă-mi un motiv, oricât de mediocru, şi mă opresc imediat din făcut curăţenie.
Hai, te rog, dă-mi odată!

amr: 14

Ziua a cincisprezecea

Miau. Nu am prea multe gânduri azi. Dar mă prefac că sunt drăguţă şi o să trec cu bine şi de ziua asta.

amr 15

Ziua a paisprezecea

E fascinant cum timpul se dilată sau se contractă după bunul lui plac şi oarecum contrar voinţei noastre.

amr: 16

Ziua a treisprezecea

Cea mai mare sperietură de luna asta am trăit-o atunci când am crezut că mi s-a stricat maşina de spălat vase.

amr 17