Aţi simţit vreodată gustul mâncârii fără gust? Eu da! Sunt caţiva oameni care sunt maeştri în prepararea ei. Am avut şi eu ghinionul să cunosc câţiva dintre ei. Fie că era mama unei prietene bune (dupa ce am mâncat o dată la ea am înţeles de ce prietena mea era atât de slabă), fie oameni cărora întâmplător le-am călcat pragul casei, fie "bucătari" la vreo cantină de tabară, sau chiar la vreun restaurant specializat în snitzel cu cartofi natur. Contrar aşteptării, ori de câte ori am intrat în contact cu mâncarea de acest gen, adica proastă, am avut tendinţa să mănânc mai mult, nu mai puţin. Măncam, mâncam, sperând să obţin la un moment dat o oarecare satisfacţie, şi cum ea nu venea, continuam să mănânc, până la saţietate. Care întotdeauna apărea însoţită de o senzaţie de vinovaţie amestecată cu silă. Uneori şi cu vomă. Timp de mulţi ani, nu am înţeles ce e cu aceşti oameni şi de ce nu pot ei găti o mâncare decentă. M-am gândit că nu ştiu să manipuleze temperaturile, că le e frică să experimenteze, că nu recunosc gusturile condimentelor, că nu au miros sau destule papile gustative. M-am gândit la tot felul de variante şi am fost şi mai nedumerită când am realizat că majoritatea lor sunt oameni care îşi petrec mult timp în bucătarie. Inutil, aş putea spune. Dar cu câteva zile în urmă, m-am luminat.
Eram destul de obosită, după o zi petrecută la un serviciu pe care reuşesc doar să-l tolerez, nu să îl şi plac, după o călătorie cu metroul la oră de vârf, moleşită după o masă luată în viteză, doar ca să îmi potolesc foamea ce mă chinuia de câteva ore. Cum în frigider nu era nimic sănătos de mâncare pentru copilul meu, iar alimetaţia lui este una din preocupările mele constante în această perioadă a vieţii mele de adult ce mimează responsabilitatea, am început să imi caut curajul şi să îmi concetrez toate forţele rămase ca să îndrept această situaţie. Am trecut peste toate tentaţiile serii, cum ar fi joaca, somnul şi filmele, şi m-am îndreptat fără chef către bucătarie. In general îmi face o mare plăcere să gătesc, e una din marile mele pasiuni, care aduce multe satisfacţii - atât stomacului meu căt şi alor altora. Dar in momentul acela, sătulă şi sictirită, pur şi simplu nu simţeam nici un entuziasm în a găti. M-am apucat totuşi, presată de conştiinţa de mamă devotată. Am facut vreo trei feluri de mâncare sănatoasă şi ....... comestibilă. Ar fi avut aceeaşi soartă ca un tiramisu de acum câţiva ani, care a ajuns pe pereţi, amestecat cu cioburi, dacă acum nu aş fi mult mai înţeleaptă şi mai calmă.
Dar după ce a trecut furia eşecului şi dezamagirea constatării incompetenţei mele în rolul de mamă şi soţie, am înţeles! Am înţeles în sfârşit ce era acel gust fară gust care mă marcase de câteva ori de-a lungul vieţii mele. Era gustul OBLIGAŢIEI.
duminică, 7 februarie 2010
joi, 21 ianuarie 2010
Top cinci
Lucruri care azi mi se par incredibile:
ne-am trăit adolescenţa fără telefoane mobile
prima dată cand m-am îmbătat eram în clasa a 7-a
Piaţa Victoriei a fost odată nesemaforizată
sunt oameni născuţi după revoluţie care pot fi consideraţi adulţi
am terminat clasa a 6-a numai cu medii de 10 (geek!)
Si alte cinci care astăzi m-au făcut fericită:
încă trăiesc
am o fetiţă de aproape 3 ani
m-am născut în România şi nu într-o ţară musulmană (mocirla nu e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla!)
am ochi şi mâini
am câstigat primii 50 $ din fotografie

miercuri, 20 ianuarie 2010
John! Yes Sir!
Acest post îl voi dedica unui bun prieten care îmi reproșează mereu că scriu numai lucruri negativiste. După părerea lui ar trebui să scriu despre lucruri vesele și frumoase, cum ar fi: "flori, fluturași, zâne sălbatice și prinți leneși." Ca o persoană deschisă sugestiilor ce sunt, am încercat. Dar postul meu despre zâne și prinți se tot lungea fară măsură. S-a transformat încet încet într-o poveste. Apoi într-o poveste lungă. Am încercat cu disperare să înghesui pe acolo florile și fluturii, dar n-am reușit să strecor decât niște libelule gigantice care au avut un sfârșit tragic și o ciupercă uriașă care servea drept casă de vacanță unei creaturi subterane. Povestea era frumoasă..... pe alocuri, dar nu avea coloană vertebrală. Pe scurt, am eșuat lamentabil în încercarea mea.
Așa că, dragul meu prieten, mă tem ca va trebui să-mi accepți scrisul așa cum e, sau să încerci să descoperi pozitivul din el. Crede-mă, e acolo! Există întotdeauna și varianta să nu-l citești. Chiar sunt sigură că pe asta o s-o alegi, dar asta e, așa cum spunea și Wallace, "I guess you can't be everybody's cup of tea!"
Mi s-a mai sugerat să schimb culoarea, fie pentru că e pesimistă, fie pentru că e greu de citit scrisul alb pe negru. Cred că o să ramân totuși la negrul meu care mă reprezintă atât de bine. Și nu pentru că e sumbru, negativist sau mortuar, sau mai știu eu cum e el perceput, nici pentru că aș vrea să-mi chinui puținii cititori pe care îi am, ci doar pentru că mie îmi place și, sincer, nu-mi pot imagina lumea făra el. De fapt mi-o imaginez: ca o bombonică care te îngrețoșează cu dulceața ei, fără contrast, fără somn, fără liniște, fără cer care înconjoară stelele, fără zbor de ciori prin lanuri de grâu, fără secrete de descoperit, fără Africa, fără ochii mei.
Voi continua însă să scriu până voi reuși să o fac suficient de bine încât să merite efortul de a citi alb pe negru.

duminică, 10 ianuarie 2010
Copii, adulti si mixuri nereusite
Ființe pure inițial, copiii se lasă alterați până la abandonul total în ghearele avide de putere și control ale celor care le-au dat naștere. Ajunși la maturitate, puțini sunt cei care înceară să se descopere, în general cei care au avut șansa de a nu fi preschimbați complet în cel care le-a fost gardian timp de 18 ani, sau mai mult, puțini sunt cei care au norocul să reușească. Sunt pe drumul cel bun atâta timp cât își dau seama că nu sunt ei, că nu sunt autentici; ajung la destinație atunci când se repliază cu sinele lor original, când sunt în contact cu subconștientul și au puterea de a-l transforma in conștient.
Copiii oscileză între dorința de a fi adult și de a fi fetus, dorință alimentată de adulții din jur prin vorbe și atitudini greșite. Cred ca am dreptate când spun că majoritatea primește replici de genul: Lasă că o să te faci tu mare! Tu să vorbești când o să fii la casa ta! Ce ești tu, bebe mic? Numai copiii mici fac așa ceva! Tu nu poți/știi, că ești mic! și aș putea continua... propoziții contadictorii, care îi învață orice altceva, numai să traiscă în prezent și să se bucure de copilărie nu. Pendulează între dorința de a fi mari și a se putea răzbuna pentru nedreptățile care li se fac și dorința de a fi mici și ocrotiți, așa cum sunt bebelușii, chiar de a se întoarce în burta mamei - acela fiind singurul moment când nu li se cereau lucruri pe care ei nu le inteleg. Spre stupoarea mea, am remarcat că genul acesta de cuvinte și atitudini au fost conservate cu sfințenie de cei de o vârsta cu mine, deveniți la rândul lor părinți. Au abandonat cu toții promisiunile adolescenței cum că ei nu se vor purta niciodată urât cu copiii lor și au îmbrățișat cu căldură prezicerile părinților lor: Las' că o sa vezi și tu când o să ai copii cum o să fie!
Adulții sunt ființe confuze, de multe ori copii înca, neînțeleși, îmbracați într-o crustă care nu e a lor, obișnuiți să trăiască cu ochii închiși. Mai devreme sau mai târziu se trezește în ei instinctul de reproducere, tehnic pregătiți dar sentimental inapți, ei perpetuează greșelile din care au fost zămisliți. Sub pretextul iubirii iși fac un scop din a distruge viața copiilor lor, din dorința de a-i tine aproape îi tansformă în niște inadaptați cărora le e greu să se desprindă de cuib.
Cei mai mulți nu reușesc niciodată să privească adevărul în față. Cei mai mulți nu reușesc să rupă cercul vicios al existenței. De obicei în necunoștință de cauza, își semnează singuri condamnarea la nefericire. Deveniți bătrani, își vor amplifica fricile și complexele . Își vor adânci greșelile și le va crește incapacitatea de a recunoaște realitatea drept ceeea ce e. Așteaptă recunoștință veșnică de la copii, considerându-i cumva datori, de multe ori doar pentru simplul fapt că i-au produs. Și sunt în stare de multe pentru a obține ce vor, uneori mergând până la distrugerea, inconștientă, sau nu, a căsătoriei copilului lor, devenit adult fără ca ei să fie împăcați pe deplin cu acest fapt.
Of și câte ar mai fi de spus, și despre alții, și despre mine, și despre motivele pentru care mă consider un mix nereușit. Și despre mama. Așa cum zicea un om a cărui importanță a fost crucială în viața mea, "Este întotdeauna despre mamă!" Eu cred ea nu m-a iubit așa cum trebuia, ea nu înțelege cum e posibil să gândesc asta, doar a făcut atâtea pentu mine. Ea crede că o consider o mamă rea, eu încerc să îi explic că și părinții buni fac greșeli. Ea ar vrea să fiu puternică ca ea, eu aș vrea să înțeleagă că e mai slabă decât mine. Eu aș vrea să ma iubească necondiționat, ea crede ca a facut bine când mi-a spus cât sunt de frumoasă, deșteaptă și talentată. Ea ar vrea să-i fiu recunoscătoare pentu sacrificiile pe care le-a facut, eu aș vrea să înțeleagă că aveam nevoie de ea sinceră și nesacrificată. Ea nu înțelege că relația copil-părinte nu e simetrica, ci în mod natural profund dezechilibrată, că nu se bazează pe cerere și ofertă, că iubirea unui copil e garantată dinainte de a se naște, că orice tentativă de a o cumpăra produce efectul contrar. Eu aș vrea să mă asculte când am ceva de zis, să pot discuta cu ea, să ma pot certa, să pot comunica, în orice fel. Ea se sperie, trage obloanele și fuge.
Dar e deja târziu și tot ce vreau să spun de fapt este că o iubesc și că mă bucur că o am. Aș vrea doar să mă lase să o spun in felul meu.

marți, 5 ianuarie 2010
Gânduri profunde scoase dintr-o cutie numită cap, păcat că sunt doar pantofi înăuntru
Prin decembrie am vrut să scriu de mai multe ori, dar de fiecare dată îmi treceau numai lucruri de o extremă seriozitate prin cap, foarte departe de stilul superficial al acestui blog: fie că erau legate de masacrele comuniste şi naziste din al doilea război mondial, fie erau despre natura umană, pe care o consider în mod fundamental bună, dar extrem de labilă, fie că erau gânduri despre cum marketingul prost înteles (adică aşa cum e el în general) poate ajuta la prăbuşirea economiei de piaţă. Toate subiecte care ar merita atenţie, multă cerneală sau burice tocite, dar pe care nu am reuşit să le dezvolt. Spre sfărşitului anului m-am gândit să scriu despre spiritul sărbătorilor, cu bune şi cu rele, şi despre Moş Crăciun, care, la urma urmei, rămâne o minciuna, oricât de frumos ar fi ea poleită, dar nici aici nu am găsit teren să-mi concretizez gândurile. Aşa că am renunţat. Mi-am spus că fiecare are ritmul lui, că nu trebuie să scriu dacă nu am nimic de zis, că nu trebuie să insist dacă nu simt că e momentul potrivit pentru aşa ceva. Mi-am găsit şi scuza că nu am avut timp sa îmi adun gândurile. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu ilustraţiile. Am zis că nu trebuie să mă forţez, că trebuie să las lucrurile să vină de la sine. Că am şi eu nevoie de pauze. Şi am stat. Pur şi simplu am stat. Nemişcată în faţa unui perete alb, conştientă că în spatele lui se află tot ce îmi doresc: entuziasm, inspiraţie, putere de muncă, curaj. Dacă m-aş fi aflat în postura asta cu - să zicem - 2 ani in urmă, m-aş fi aruncat cu capul înainte în acel zid, l-aş fi sfărmat fără remuşcări (nici pentru el nici pentru capul meu), mi-aş fi umplut buzunarele cu ce aş fi găsit pe acolo şi aş fi fugit. Dar acum nu. L-am privit îndelung, i-am găsit punctul slab şi am promis că-l voi dârma încet, încet, cărămidă cu cărămidă. Şi chiar mă voi bucura de tot acest efort. Iar când într-un final voi ajunge în partea cealaltă, voi sta şi voi aranja frumos toate comorile în cufere şi nu voi lăsa nimic în urmă.
Habar n-am dacă e bine sau e rău, dacă e semn de maturitate sau de bătrâneţe, dacă e un stil care mă reprezintă sau nu, dacă sunt sinceră cu mine sau doar îmi impun disciplina altcuiva. Ştiu doar că aici am ajuns. Purtată de val sau de voinţă, trasă de alţii sau impinsă de soartă. Ştiu ca acum îmi voi urmări cu mai multă perseverenţă scopurile, sau că măcar am unele. Ştiu şi că urmatorul pas ar fi să pastrez o singură ţintă. Iar urmatorul să o şi ating.
Deci într-un final voi ajunge unde trebuie. Acordaţi-mi doar timp şi încredere. Iar dacă se întâmplă ca viaţa mea să se termine înainte să ajung la destinaţie, măcar puteţi fi siguri că m-am bucurat de ea, chiar dacă în urma mea nu a rămas decât un morman de cărămizi.

duminică, 3 ianuarie 2010
Bilanţuri si balanţe
Ca la fiecare început de an, mă gândesc la lucrurile pe care le-am facut, dar nu ar fi trebuit, la cele pe care ar fi trebuit să le fac, dar n-am avut curaj, la cele pentru care am găsit suficient curaj să le duc pâna la capăt şi la cele pentru care am avut sficientă inspiraţie să nu le încep. Ca în fiecare an, balanţa e dezastruasă. Ca în fiecare an, îmi promit că de acum încolo va fi mai echilibrată. Şi în acest scop am de gând sa tratez cu foarte mare seriozitate urmatoarele chestiuni ce mi-au trecut prin cap pe 2 ianuarie, după o serie (cine mai ştie numarul exact) de vodka shots (la un soi de after party în bucătarie cu două fete dragi care s-au simţit vinovate că nu au fost cu mine de Revelion):
să beau mai putin :D
să nu fumez deloc (poate o narghilea din când în când)
să slăbesc cateva kg
să nu las lucrurile neplăcute, cum ar fi serviciul, să stea în calea fericirii mele
să desenez şi să pictez mai mult
să flirtez mai puţin cu alţi băieţi şi mai mult cu soţul meu
să îmi cumpăr în fiecare lună un articol de lenjerie intimă
să îmi deschid un mic magazin virtual cu lucruri simpatice
să îmi ajut soţul în noua lui iniţiativă
să fac 30 de minute de exercitii fizice, măcar o dată pe săptamână (pare puţin, dar constanţa este cheia tuturor reuşitelor)
să nu uit să îmi sun sora de ziua ei
să fac POZE!!!
să nu îmi fie frică când trebuie să îi fac baie copilului
şi să nu mai îmi fie frică în general
şi cam atât! După cum se vede, am renunţat la dorinţe ca ştiinţă exactă şi mi-am lăsat şi mie puţin loc de întors.
Şi dacă tot e vremea bilanţului, să vedem cu ce ne-am ales dupa Revelion:
un set de brăţări zdrăngănitoare
o căciuliţă de copil 6-12 luni
jumătatea de jos a unui Jack de 750 ml (sticlele goale nu se pun la socoteală)
90% de castron imens de salată moldovenească de peşte cu o denumire imposibil de reţinut, din care am mancat 3 zile, dimineaţa, la prânz şi seara, fără să reuşesc să o dovedesc
o carcasă sfaşiată de curcan
un pachet de ţigari cu camilă nou nouţ
şi mandria de a fi reuşit să trec de aceasta petrecere fără să mă îmbăt.
Not bad!
Un an glorios tuturor!!!

marți, 10 noiembrie 2009
Soţul meu despre mine
Aseară, într-o atmosferă prietenească, la o oră târzie, după ce terminase de instalat pentru a şasea oară Ubuntu Karmic Koala pe un eee-pc, în cadrul unei discuţii serioase despre viaţa mea:
"You're just like Linux, you fix one problem, you create another!"
şi după câteva minute de conversaţie a mai punctat, cu un ton uşor mai ridicat de astă dată:
"La tine toate problemele sunt de un singur fel: GRAVE"
Categoric mă iubeşte! Sau măcar e dispus să îmi acorde şase şanse...

luni, 9 noiembrie 2009
Divorţ cu acte-n regulă
Subsemnata Funky Monkey, de bună voie şi nesilită de nimeni, renunţ pe termen nelimitat la avantajele messengerului. Mă oblig pe aceasta cale să comunic mai mult prin mijloace convenţionale. Îmi fagaduiesc solemn că nu-l voi substitui cu alte căi de socializare în masă şi că nu voi mai întreţine relaţii de prietenie virtuală. Îl acuz de fals în transmiterea sentimentelor şi de instigare la pierdere de vreme.
Aleg de această dată calea grea a reintroducerii sunetelor articulate în conversaţiile zilnice. Renunţ la pseudocomunicare cu riscul de a reveni la statutul de animal antisocial. Îmi acord privilegiul de a-mi trăi de acum încolo viaţa printre cei câţiva prieteni cărora le place să îmi vadă faţa de aproape, folosind timpul economisit pentru diverse alte activitaţi.
Atenţie! Consumul excesiv de conversaţii inutile cu persoane prea puţin cunoscute poate cauza dependenţă şi superficialitate. Afluxul zilnic de mesaje nedorite poate cauza ameţeală. Privitul îndelungat al unei ferestre în aşteptarea unui răspuns poate crea confuzie. Refuzul accesării cotidiene a contului poate cauza marginalizare.
Acestea fiind spuse, îmi iau la revedere de la el şi mă declar, pe proprie răspundere, independentă.

marți, 3 noiembrie 2009
The Declaration of a Married Woman to her Beloved Husband

De ce am ales să împart cu voi tocmai această ilustraţie?
Pentru că, exceptând faptul că picioarele mele sunt vizibil mai....ăăă.....voluptoase, mă reprezintă destul de bine. Acum că stau şi mă gândesc, cred că şi personajul care înfuleca spaghete era o proiecţie destul de fidelă, dar aceasta spune ceva mai mult. Vorbeşte despre viaţa mea şi despre ceea ce reprezintă soţul meu pentru mine. Da, exact! Acel copac de care mă agăţ cu disperare e el, omul care mi-a stat alături în ultimii unsprezece ani, care m-a suportat, care m-a supărat, care m-a alinat, care m-a enervat, care m-a iubit, care a rezistat............pur şi simplu. El e constanta de care am nevoie în agitata mea viaţă, el e cel în umbra căruia vreau să îmbătrânesc şi să sfârşesc. E adevărat că mi se mai întamplă să vibrez şi la alte voci sau să dau rapid din gene când întâlnesc anumite priviri, dar asta e, şi va rămane întotdeauna, doar un joc. Un soi de confirmare, de care am nevoie, a statului meu de vânator - la urma urmei, sunt un leu, chiar dacă am ascendent în vărsător.
Această ilustraţie este ciudata mea declaraţie de iubire către el. Este metoda mea de a-l face să înţeleagă ce înseamnă pentru mine şi de a-l convinge de faptul ca animalul lui pradă este, la urma urmei.............vegetarian.
Şi mai reprezintă şi un soi de răzbunare a tuturor criticilor primite în gradiniţă de la două educatoare retardate, care îmi apostrofau stilul de desen şi îmi spuneau să nu mai tai copacii şi să desenez trenuri roz.
vineri, 9 octombrie 2009
About blank
Starea sinucigaşă de ieri s-a risipit. În sfârşit stelele s-au aliniat corespunzator: feţe vesele în jurul meu, comenzi gârla, prins metroul în staţie, pauză de masă fără telefoane, îmbrăcat corespunzator pentru temperatura de afară, două zile libere în faţă, critici pozitive şi neaşteptate, perspective frumoase de viitor, clienţi extaziaţi de prestaţia mea, suficient timp pentru o glumiţă deocheată, soţ binevoitor, soare blând. Doar un prieten morocănos mai încearcă, fără sorţi de izbândă, să mă indispună prin intermediul mesageriei instant. Îl ignor şi trec la următorul.
Aşa ar trebui să faceţi şi voi cu postarea asta!

joi, 8 octombrie 2009
I am facing the face of a two faced woman
Oh, no, I'm just staring at the mirror.
Lousy character! And I have to live with it for the rest of my life! No way!
I'm done blaming my parents for that. I'll take the credit for everything from now on.
I wanna make mistakes. I wanna taste the sourness of failure. And I wanna make sure that it's mine and no one else's. I want to go down, so deep down where there is no self. And I want to be reborn through my own vagina. Without prejudice and without pride. Without talent and without expectations. I will then obtain the pure me......free of me.
This was the unnecessary thought of a fucked up girl. If you want more, give me a call!

luni, 5 octombrie 2009
Usual Monday
Pe fereastra biroului meu intră o rază afurisită de soare care mă pune în dilemă: să mă enerveze insistenţa cu care îmi zgândără retina sau să mă încânte căldura cu care îmi mângâie obrazul drept. Pentru că e destul de frig la mine în birou. My dear boss mă ţine la 19 grade constant şi mă sfătuieşte să mănânc mai mult ca să nu-mi fie frig. O fi şi asta un soi de răzbunare sau o tentativă de a se simţi el mai bine că nu e singurul care se îngraşă în plină criză a vârstei a doua. Ups, iar vine lecţia de istorie.......cu asta mă prinde mereu! Mai interesantă oricum decât lecţia de politică pe care mi-o serveşte de două ori pe zi. Sau decât cea bilunară de geografie. Băiat bun oricum! Încă nu m-a dat afară şi de o săptămână fix mă bucur de un upgrade serios: mouse si tastatură wireless! În plină criză financiară! Cine ar fi crezut?
Am un deget tăiat. Răsplata mea pentru excesul de zel în bucătarie. Totuşi nu mă aşteptam ca patrunjelul să-mi facă una ca asta. Mâncarea fiind vegetariană, a trebuit să îl ambalez cu grijă şi să trec la manevrarea instrumentelor cu precauţie îndoită. Prin urmare m-am fript. La cealaltă mâna. A fost oarecum o lecţie interesantă, din care am învăţat că o arsură cu apă la 99 de grade trece mai repede decât se lipeşte o secţiune efectuată în cărniţă de frăgezime medie cu un cuţit foarte bine ascuţit.
Şi în dimineaţa asta m-am spălat cu apă rece la preţ de apă caldă. Prind foarte des în ultima vreme superoferta asta. Cum nu îmi permit să întârzii mai mult de un sfert de oră la serviciu, trag aer adânc în piept şi îi dau înainte încercând să mă bucur de senzaţia revigorantă de sloi de gheaţa care mi se prelinge pe faţă şi pe gât. Aş putea trece mai uşor peste lipsa de igiena a dragilor vecini dacă nu ar fi la mijloc preţiosul fund al copilului meu, pe care a trebuit să îl spăl deunăzi cu apă rece după 15 minute de aşteptari fără alte urmări decât o factură mai mare de întreţinere.
Dar asta e, vom intra pregatiţi în noua eră glaciară pe care o prevestea prăpăstiosul meu şef azi dimineaţă, înainte să îmi aducă cu jumătate de inimă o aerotermă, care, împreună cu pulovererul unei colege binevoitoare, m-au scos într-un final din hipotermie.
Am menţionat până acum că mi s-a spart o ţeavă la bucătărie? Se pare că nu. Mă întreb de ce.....Probabil pentru că vreau să uit!!!

marți, 29 septembrie 2009
Reţete de weekend
Se iau trei weekend-uri, fezandate bine.
Primul se stropeşte bine cu o călătorie cu trenul la vagonul de dormit, pâna la Cluj. Se lasă 8 ore, până prinde bine miros de brânza de la vagon. Se adaugă un pui de monkey, preparat în prealabil pentru aventură, cu multă iubire şi la revedere de la tati. Se distrează timp de o zi jumate cu plimbări, mâncat în oraş, poze, grădina botanică, copii, centru, hostel, dormit cu mami de gât. Se adaugă indigestie în strat generos, cu vomă din belşug şi deshidratare. Se mai ţine timp de 9 ore la tren, pentru un somn cât mai agitat şi un pic de febră. La sfârşit se decorează cu îmbraţişări, se elimină regretele şi se păstrează parţile bune, care se servesc cu poze şi cu amintiri plăcute.
Al doilea se frăgezeşte bine cu multă lene. Se condimentează cu puţin shopping, jumătate de măsură de trafic prin militari, un praf de certuri minore pe tema blugilor strânşi pe fund, câteva ţipete fără urmări pentru nişte ghetuţe roşii venite în numere necorespunzătoare. Se repetă operaţiunea după 24 de ore, se schimbă locaţia şi profilul magazinului. Se savurează în trei printre poliţe, corpuri de iluminat şi mâncare suedeză. Se rumeneşte bine pe o canapea, la program de televizor. Se rulează pe rând Thomas, şoricelul albastru şi Wallace & Gromit. Se savurează împreună cu calmul dinaintea furtunii şi mult alint în cerc retrâns.
Al treilea se înabuşă în dor. Se calculează distanţa dintre Funky Monkey şi puiul de monkey, se înmulteşte cu 3 şi se află coeficientul de tristeţe după 4 zile de separare. Răbdarea se zdrobeşte fără milă cu ajutorul unei călătorii dus-întors alături de socri. Se prepară la foc mic cu muzică proastă, comentarii inutile, verde ameţitor de la gene la sprâncene şi mult privit la hore. Se înnobilează cu o bucată soţ iubitor cu gusturi rafinate. Se mai adaugă un praf de oboseală proaspăt macinată şi se dă la rece pe autostradă. Se echilibrează gustul amărui cu un zâmbet de copil fericit duminică dimineaţă. Se stropeşte totul cu picioruşe vinete şi maşini zgâriate de la bicicleta. La final se adaugă câteva împunsături materne binevoitoare. Se serveşte fără păreri de rău, dar are gust ciudat.
Recomandarea bucătarului: Reţeta numarul 2!

joi, 17 septembrie 2009
Ce imi trece azi prin cap

Când ai impresia ca unui barbat îi place de tine, sunt mari şanse să ai dreptate. Când ai impresia că unei femei îi place de tine, de cele mai multe ori te înşeli.
Good shoes come in small sizes.
Un prieten spunea odată, dar şi el o auzise de la altul: Viaţa e scurtă! Dacă tot nu putem să o lungim, măcar s-o facem lată!
M-am distrat copios cu două nopţi în urmă, când fetiţa mea l-a sculat pe ta-su să-i aducă suc. Cum stătea bietul om pe marginea patului, ameţit de somn şi de ora proaspătă, nehotarât dacă să îşi ia inima în dinţi şi să se bazeze pe cele două picioare pe care le posedă, sau să îşi asculte instinctul şi să mă trimită pe mine după suc, se aude vocea ei cristalina: Tati, să te ajut! Deschid eu ochii buimaca, curioasă cum poate ajuta un gandacel, de nici doi ani jumate, un barbat în toată splendoarea celor 80 şi ceva de kg ale sale, să se ridice. Şi o vad cum îl impinge cu mânuţele ei care pareau două amprete de pisicuţă pe spatele lui mare şi insistă: Te ajut, te ajut! IREZISTIBIL!!! Şi după ce s-a ridicat, victorioasă: Te-am ajutat!
miercuri, 16 septembrie 2009
Useless Things I Like to Do
Things I like:
să pictez
să fac cărţi pentru copii
să fac creaţie vestimentară
să fac poze
să fac amenajări interioare
să organizez evenimente festive
Why Useless?
pentru că:
nu îmi cumpără nimeni tablourile
nu îmi publică nimeni cărţile
nu concretizez nimic din ce creez
pozele sunt puerile şi de cele mai multe ori lipsite de substanţă
inutile în condiţiile în care nu ştii să îţi găseşti clienţi
am gusturi mult prea neconvenţionale pentru românii petrecăreţi

vineri, 21 august 2009
Funky Monkey se transformă
Pentru prima oră în ultimii 10 ani, nu am plâns de ziua mea. Nu am fost deprimată, nu am încercat să organizez cine ştie ce mega petrcere sortită eşecului, nu mi-a păsat că unii nu au putut veni, nici că alţii au intarziat câteva ore. Pur şi simplu am savurat momentul, m-am bucurat de cadouri, de îmbraţişarile celor dragi şi de "La mulţi ani trăiască!" cântat în şoaptă de fetiţa mea la culcare. A fost printre cele mai frumoase zile de naştere de care îmi pot aduce aminte, cu siguranţă datorită faptului că a fost atât de plină de banalitate încât m-a făcut să mă simt confortabil cu mine şi cu cei din jur. În fond, nu a fost decât o simplă zi din lungul sir al vieţii. Pentru prima oară am înţeles asta şi pentru prima oară m-am putut bucura de normalitatea ei.
Trebuie să menţionez că ziua aceasta a venit pe fondul unor transformări radicale în viaţa mea, un amestec ciudat de regresie pe unele planuri şi progres în altele. Dar să detaliez puţin cele întâmplate vara asta, pentru o mai lesne întelegere:
Am supravieţuit cu nervii intacţi la două concedii de o săptămână, ambele sponsorizate de parinţi (mama + socri, pe rând, slavă cerului!) şi îmbogăţite de prezenţa lor, desigur! Dacă i-aţi cunoaşte, v-aţi da seama de ce e un lucru atât de extraordinar.
Mi-am dat pe mâna unor străini propriul apartament pentru a mă muta într-o casă care nu-mi aparţine, doar ca să pot plăti bona copilului din chirie. Norocul meu e că noua casă este mai mare, mai bine poziţionată, mult mai frumos decorată....un singur cusur are - aparţine mamei mele! Mamă pe care, de altfel, m-am opintit cu ceva timp în urmă să o evacuez din viaţa mea, din motiv de mult prea frecventă băgare de nas în oalele personale, sub pretext că sunt cadou de la ea. Dar pe care o iubesc, să nu credeţi că sunt vreo "cold bitch" fără sentimente, pentru că e departe de adevăr!
Si alte marunţişuri, cum sunt cele profesionale: în ciuda competenţei şi eficienţei mele ieşite din comun, nu reuşesc cu nici un chip să îmi găsesc un serviciu mai de soi, mai bine plătit şi cu care să mă pot împăuna mai bine (că doar se apropie întâlnirile de 10 ani de la terminarea liceului), în schimb liniştea psihică pe care o am la actualul loc de muncă îmi permite să desfăşor şi alte activităţi, cum ar fi scrisul şi ilustratul cărţilor pentru copii şi câte un tablou din când în când. Dar să vedem cât va mai dura şi asta! Am auzit de curând zvonuri prin targ cum că e posibil să mi se desfiinţeze şi mie postul...cu toate că alaltăieri şefu' a contracarat cu un cadou frumos făcut chiar cu mânuţa lui, încă nu m-am hotărât ce să cred. Un cadou poate ascunde multe, atât simpatie cât şi vinovaţie, probabil nici el nu ştie încă.
Sper că îmi înţelegeţi acum incapacitatea de a mă dumiri ce se întamplă cu mine - regresez sau progresez? I guess time will tell.....

marți, 21 iulie 2009
Funky Monkey back in business
În ultima vreme mi se intamplă tot mai des ca zilele de marţi să mi se pară luni. Nu e prea placut, având în vedere că sentimente mele pentru zilele de luni sunt asemanatoare cu ale majorităţii. De această dată confuzia se datorează exclusiv şefului meu, care mi-a spus ieri să lucrez de acasă, că la birou nu e internet. Ce contează că a venit după două ore, nu s-a mai obosit nimeni să mă anunţe... Mi-a aruncat busola pe fereastră cu atâta nonşalanţă, inconştient fiind de sacrificul pe care mi-l cere. A trebuit să supraveţuiesc printre cele câteva calculatoare ale soţului meu inghesuite pe un birou micuţ, printre agende, reviste, muuuulte bileţele, câteva telecomenzi, două rame care işi aşteaptă pozele, cam o duzină de cabluri de diverse fome si culori, toate indispensabile, desigur, pe un scaun ingrozitor care ar remodela chiar şi coloana celui mai mândru om. Dar am lucrat cu spor! Ca de fiecare dată când lucrez de acasă, toată lumea a vrut ceva de la mine, parcă savurând faptul că imi e de câteva ori mai greu sa le satisfac cererile cu ochii in două monitoare, ţopaind printre cabluri, ascultând Thomas - the Tank Engine şi făcând faţă celor mai dulci cuvinte din lume: "Vreau la mami în braţe!" Astăzi, când sunt la birou, am totul la indemână, un scaun confortabil, aer condiţionat, loc să invârt hartiile, clienţii mei au decis că e momentul să îmi iau o pauza. Să nu mai punem la socoteală faptul că nu mai am nicio credibilitate în faţa şefului când îi povestesc cum mi-am dat ieri sufletul la datorie. Dar, ca de fiecare dată când am timp liber, ideile "bune"mă lovesc din toate părţile. Căutând o poza cu o croitoareasă pentru un client, am decis să devin fashion designer. E adevarat că nu ştiu să îmi aleg hainele, că soţul meu mi-a aruncat jumătate din garderobă sub pretextul că arăt ca o "tanti" în tot ce îmi cumpăr, că simţul meu estetic are ameţeli când e printre umeraşe şi că mi s-a interzis să intru în magazine de îmbrăcăminte neînsoţită. Dar, poate voi fi mai luminată când va trebui sa le creez...................you never know!!!!!!
Până una alta am învăţat de pe internet cum să fac un manechin din bandă adezivă. Să cumpăr unul gata făcut ar fi zdrobitor pentru bugetul meu actual şi o investiţie mult prea riscantă, chiar şi pentru gustul meu.

vineri, 10 iulie 2009
Life on Moon
Vreţi să ştiţi cum e în lumea mea? Pe Luna nu sunt piţipoance, nici mârlani, nici vreo altă specie urbană cu IQ similar. Aici nici măcar nu se vorbeşte despre aşa ceva. Nu există rasişti, misogini sau antisemiţi. Nu se ascultă manele şi nu se claxonează noaptea în parcare. Nu se aruncă pe jos nici chiştoace, nici flegme. Cu toate că nu e aer deloc, aici se poate respira in voie. Îmi dau seama cât de plictisitor poate părea unora. Cu toate astea, eu ma bucur din plin de ea! Aşa că, va rog, nu vă straduiţi să intraţi în lumea mea, căci de voi am fugit! De voi, mame care vă înjuraţi copiii, de voi, soţi care vă abuzaţi familia, de voi, politicieni murdari, de voi, afacerişti fără scrupule, de voi, popor needucat, născut din constrangeri şi din prostie.
Poate unii mă vor judeca pentru că am ales să ignor şi nu să lupt, dar a renunţa să fii afectat e mult mai greu decât să te revolţi, decât să izbucneşti şi să improşti cu venin la întâmplare. Căci ignorarea mea nu e ingnorare, ci detaşare. Continui să observ, continui să primesc loviturile, dar cu ochii limpezi şi braţele deschise. Aş fi vrut să am aceeaşi detaşare şi atunci când eram însărcinată şi nu primeam loc în metrou, atunci când unui prieten i s-a spart capul cu o crosa în benzinarie, atunci când în locul meu la facultate au intrat cei cu pile, atunci când mi s-a spus să vorbesc când o să fiu la casa mea. Dar nu am avut, şi am suferit. Şi am plâns. Şi am suferit din nou, pentru că mi se spusese că fetele care plâng sunt urâte.
Aşa am ajuns aici, în locul ăsta auster, fără nici un fel de aşteptări, dar fericită! Fericită că simt miros de levantică la birou, chiar dacă o săptămână mai târziu decât mi se promisese, fericită că astăzi nu a fost nevoie să deschid aerul condiţionat, fericită că fetiţa mea m-a aşteptat aseară la metrou, fericită că soţul meu există, chiar dacă aseară nu am primit masajul la picioare pe care l-am dorit.
By the way, azi dimineaţă şi-a spălat păcatele :D

luni, 6 iulie 2009
Masaj posterior
Criza determina mulţi oameni să facă lucruri trăsnite, chiar şi pe mine. Primul ar fi acest blog!!! Eu, tocmai eu, care am zis că nu voi face niciodată aşa ceva!!! Dar, asta e, omul e o fiinţa adaptabila, iar când are mult timp liber, tot din cauza crizei, evident, primul impuls este sa îl umple cu ceva. Şi pentru că nasul in calculator, tastarea într-un ritm moderat, privitul monitorului cu atenţie şi concentrare, frecatul bărbiei şi scărpinatul în cap mimează cel mai bine ce ar trebui eu să fac la birou, rezultatul e previzibil. Am încercat la un moment dat să fac nişte schiţe, dar şefulică era atât de curios la ce desenez eu acolo, că se ridica din doua in doua minute şi arunca ochiade către mine, iar eu m-am temut ca exerciţiu fizic prelungit să nu îi dăuneze!
Acum să revenim la titlu! Având în vedere ca situaţia financiară a familiei s-a depreciat considerabil în ultima vreme, sunt dispusă să-mi închiriez soţul doamnelor sau domnişoarelor, chiar şi domnilor, dar cu pilozităţi reduse, amatori de masaj relazant si tonifiant la fund! L-am încercat zilele trecute şi vă garantez, e BESTIAL!!!! Şi nu pentru că e soţul meu, dar pentru că are nişte mâini senzaţionale, mari şi puternice, care-ţi frăgezesc fiecare fibră. Veţi avea cele mai tonifiate buci, numai bune pentru defilare. Pentru 100 ron/şedinţa de jumătate de oră sunt dispusă să imi pun geloziile deoparte, cel puţin până ieşim din criză.
Aştept cererile! binenteles, el nu stie inca, dar nu vă fie teamă, il conving eu!
Atenţie! Acesta este un masaj erotic! Dacă vreţi să fie si exotic, promit că îi croiesc o fustiţa din frunze de palmier.

Abonați-vă la:
Postări (Atom)