Cu mac sau cu susan?

După-amiaza e însorită, Bucureştiul, imperturbabil, e la fel de morocanos ca astă iarnă. Ies mecanic de la metrou şi mă opresc la semafor. Îmi dau o palmă în gând: "Hei, trăieşte! Observă! Se întâmplă lucruri în jurul tău..... Ce stai la semafor ca o papusă de paie, aştepţi să se cace ciorile pe tine?" De fapt aştept să se facă verde. Ridic ochii, văd ţigăncile cu liliac înflorit şi zâmbesc. Aproape instantaneu simt că m-am ridicat cu cel puţin o palma deasupra celorlalţi. Apar doi tipi. Cand au ieşit de la metrou păreau trei, dar sunt de fapt doi. "Poate pe unul l-au mâncat." Baieţi răi. Gălăgioşi. Li se citea agresivitatea în gesturi, în îmbrăcaminte, în priviri. Înalţi. Destul de frumuşei. Suflete negre. "Nu-mi place de ei." Nici mie, deja am coborât din nou la sol. "Ştii că nu e numai vina lor că sunt aşa, ştii că sunt nefericiţi!" Ştiu, da' tot nu-mi plac. Unul dintre ei vrea să-şi aprindă o ţigară. Scoate o brichetă care nu merge, se enervează şi o aruncă pe jos. Sfidător. Provocator. Sunt sigură că ştia că nu merge. Gestul avea ceva regizat în el. "Sau poate e doar drogat." Paralizez de nervi. Ar trebui să mă iau de el. "E prea târziu, trebuia să reacţionezi mai rapid. Şi oricum ai replici de doi lei când eşti nervoasă." Să-i spun politicos că a scăpat bricheta. "Tu chiar vrei să ti-o iei? Vezi că o să-ţi tremure vocea!" Poate ar trebui să mă aplec eu să o iau şi să mă duc să o arunc la coş. Umilinţa gestului meu sigur va trezi simpatia publicului. E imposibil să nu fie mişcaţi de o fată frumoasă care adună mizeria unor golani. "Te flatezi, vezi că nu eşti machiată!" Ignore, ignore! Dacă nu pot să-i schimb pe baieţii răi, măcar îi schimb pe ceilalţi din jur. "Poate ar trebui, da' grăbeşte-te că-i verde!" Un val de oameni mă mână din spate. Păşesc peste brichetă aparent la fel de nepăsatoare ca ceilalţi.

Asta a fost acu' vreo saptămână. Ieri am fugit cu jumătate de oră mai devreme de la serviciu. Mă întâlneam cu o prietenă în centru şi vream să evit aglomeraţia de la ora 6. Obişnuim să păcatuim din când în când cu câte un mac. Şi ne place să o facem împreună. Dar îmi e atât de foame! Nu cred că mai rezist încă o oră. "Normal, că n-ai mancat decât 200 grame de fasole tare!" Nu mă doare, nu mă doare, c-am mâncat fasole tare! "Ia-ţi un covrig!" Îmi iau că nu mai pot. Dacă nu mi-l iau, o să mănânc prea multă otravă din aia.
- Doi covrigi, vă rog, unul cu mac, unul cu susan.
"Parcă ai zis unul!" Nu-l mănânc, să-l am în geantă. Nu strică niciodată să ai un covrig la tine. Ştii că sunt rea de foame. De fapt nu m-am putut decide de care să-mi iau. Aud un foşnet ciudat. Mă uit circumpsectă la vânzătoarea de covrigi din staţia lui 300. Număra restul meu, adica 8 hârtii de un leu cu o mănuşă de plastic pe mână. Mă întreb de ce. Îmi dă restul şi se duce să îmi aducă covrigii. Cu aceeaşi mână. "Cu acceasi mănuşă vrei sa spui, e evident că mâna era aceeaşi!" Ce naiba face asta, e retardată? Iar mă blochez. "Nu crezi că ar trebui să îi spui că scopul mănuşii era tocmai să-ţi apere covrigul de mizeria banilor?" Ba da! "Atunci spune-i odată, ca vine 300."
-Mersi!
Da' măcar m-am uitat urât la ea! Acum sunt cu doi covrigi murdari în autobuz. "Or fi fost doar banii tăi, sau stătea de dimineaţă cu mănuşa aia?" Şi mi-e foame . Rău. Am destui anticorpi, nu te îmbolnăveşti decât dacă ţi-e frică de asta. "Sunt sigură!" L-am mâncat. Acum când scriu încă sunt ok. De fapt l-am mâncat puţin mai devreme şi pe al doilea. "Poate microbii nu supravieţuiesc pe covrigi peste zi." Vrei să spui peste noapte. Nu mă fac pe mine nişte bani!

Degeaba am plecat mai devreme ieri, tot sardină la conservă am ajuns. Pardon, la metrou. "Seamănă!" Ce? "Metroul cu o conservă." Da, nu contează..... E un tip în spatele meu. Un burtos, nu l-am vazut prea bine că n-am avut curaj să mă uit. "Te pipăie?" Nu, dar nu sunt convinsă că nu mă atinge cu un penis în erecţie. "Bleah! Şi?" Poate mi se pare. Mă dau puţin într-o parte. "Nu prea ai unde!" Hai că mai coboară unii la Universitate. "Şi urcă mai mulţi." Mă bag şi eu puţin de tot între doi tineri paşnici. Se mişcă şi ăla. Acum e clar! Iar devin tangente corpurile noastre. De fapt mâna mea cu partea necunoscută a lui. "De fapt partea lui cu mâna ta. Că tu stai pe loc, doar el mimează mişcarea aia ritmică din bazin, ştii şi tu care. Eu zic să te intorci să-i spui vreo două." Dacă mi se pare? Dacă are săracul om probleme cu echilibrul? "Şi cu locul ăla care s-a eliberat în spatele lui ce probleme are, de ce nu vrea să se ducă acolo?" Poate coboară şi el la prima. Uite staţia, mă fofilez acum spre uşa. Am enervat câţiva cu mişcarile mele. Nu ştiu dacă a coborat sau nu. "N-ai avut curaj să te uiti în spate?" Nu.


"Ce încerci sa spui aici?"
Că viaţa e plină de alegeri. "Stiu, stiu: Cu fustă sau cu pantaloni? Comand carbonara? Nu era mai bine bolognese? Să mă căsătoresc sau să mai aştept? Oare mi-am dat prea mult parfum? Mă duc la serviciul ala nou care o să stoarcă tot din mine sau fac un copil? Oare nu e prea devreme? Oare nu va fi prea tarziu? Să o cumpăr oare? Nu e prea scumpă? Tiramisu ala cred ca avea vreo 500 de calorii, oare nu era mai bine îngheţată? Îi spun şefului că a greşit sau nu?" Stop!
Suntem presaţi în permanenţă să luăm decizii. La fiecare mişcare pe care o facem. Şi niciodată nu suntem multumiţi de ele, le regretam, ne întrebăm mereu "Ce-ar fi fost dacă......?" Bune sau rele, sunt ale noastre şi ar trebui să învăţăm să trăim cu ele. Poate uneori ar trebui să avem mai mare încredere în instinctul nostru, poate alteori ar trebui să fim conştienţi că nu putem avea habar ce ne rezerva universul dacă luam decizia "bună". Poate că totuşi n-ar mai trebui să fim atât de supăraţi pe noi şi dezamăgiţi de tot ceea ce facem. Poate ar trebui sa fim mai îndurători cu noi, să ne acceptăm aşa slabi cum suntem. Viaţa nu e o competiţie, viaţa e o călătorie! Hai să trăim şi să vedem! Poate că până la urmă deciziile noastre proaste nu sunt chiar atât de rele precum par.

Ştirile pe scurt

aprilie 2010


PĂMÂNT: Cutremure, erupţii etc.
EUROPA: Falimente şi accidente.
ROMÂNIA: Epidemia de sărăcie se propagă cu intensitate maximă.
BUCUREŞTI: Merge înainte triumfător prin gropi, nu se poate opri pentru că nu găseşte loc de parcare.
SERVICIU: Naivitatatea şefului meu depăşeşte cote alarmante.
ACASĂ: Multitasking la greu.

Vreau să trăiesc prezentul în prezent!

Cu câteva luni în urmă, la o nouă reinstalare de sistem, am pierdut un document pe care eu îl consideram preţios. Era jurnalul pe care i l-am ţinut fiicei mele de la naştere, cu detalii tehnice de genul greutate versus înălţime, dar erau şi multe sentimente acolo, amestecate toate cu realizările ei înşirate cronologic, cu primele cuvinte şi data exactă când a făcut primii paşi. M-am imaginat de multe ori peste zece sau chiar douăzeci de ani, citind ceea ce am scris, lăsându-mă cuprinsă de o dulce nostalgie şi retrăind momentul când am ţinut-o prima oară în braţe. Fără să îmi dau seama mi-am construit un viitor în care ma voi hrăni cu trecut. Am fost furioasă, am acuzat şi am crezut că oricâte scuze voi primi de la cel ce îmi ştersese documentul nu vor valora niciodată cât acele amintiri. Nu ştiu ce anume m-a supărat cel mai mult. Poate faptul că s-a întâmplat pentru a doua oară. Deşi prima oară am reuşit să reconstitui în mare parte primele luni de viaţă ale fetiţei, făcând astfel incidentul nesemnificativ, acum mi-ar fi fost imposibil, nici măcar nu am încercat. Trecuse foarte mult timp, uitasem cele mai multe detalii, mă bazasem intotdeauna pe acele notiţe ca pe un hard extern pe care îl conectezi la nevoie.
Dar într-o zi m-a luat în braţe. Fetiţa mea de nici trei ani şi-a încolăcit braţele în jurul gătului meu, m-a strâns cu toată forţa ei şi mi-a spus: "Te iubesc mami! " Atunci am realizat că nu conteaza la ce vârstă, oră, minut şi secundă a făcut asta. Tot ceea ce contează e acel moment. Dacă aş fi fost preocupată să mă uit în calendar şi să mă grăbesc să notez evenimentul, aş fi pierdut toate acele senzaţii care au năvălit asupra mea şi aş fi transformat toată această iubire într-o altă însemnare pe raboj, combustibil pentru nostalgiile unui viitor asupra căruia nu am nici un control. Dar am decis atunci să mă hrănesc cu tot ceea ce îmi oferea prezentul. Am simţit fericirea pură a momentului, nealterată de gânduri inutile, de trecut sau viitor, de amintiri sau de imaginaţie.
Tot atunci am hotărât că nu va mai exista nici un alt jurnal, nu va mai fi nicio tentativă de rememorare, nicio însemnare care să imortalizeze vreo întamplare sau vreo etapă din viaţa noastră. Iar când va avea zece sau douazeci de ani, mă voi bucura de fata mea aşa cum va fi ea atunci şi de tot ce va face în acel moment, bun sau rau. Nu mă mai interesează câti centimetri avea la 9 luni, câti dinţi avea în gură la un an şi patru luni sau cât de cuminte era la trei ani, sunt doar detalii irelevante. Ce e important e ca am arhivată în mine senzaţia acelui "Te iubesc". Dar nu vreau să o retrăiesc. Aştept să vină altele - primii genunchi juliţi, prima zi de şcoală, prima uşă pe care mi-o va trânti în nas când o să vreau să intru în camera ei, primele confesiuni (ale mele sau ale ei), primul baiat, pe care o să îl plac, sau nu, primul sutien pe care il vom cumpăra împreună, primii pantofi cu toc, primul machiaj. Fiecare eveniment va veni la momentul lui şi voi avea grijă să îl trăiesc cu intensitate maximă, pentru că a doua oară nu va mai fi la fel. Voi avea ochii larg deschişi, fără ceaţa amintirilor pe ei, ca să o văd aşa cum e, aşa cum a crescut, aşa cum a devenit şi să nu cumva să o confund cu ceea ce a fost.

Obligaţia ucide pasiunea

Aţi simţit vreodată gustul mâncârii fără gust? Eu da! Sunt caţiva oameni care sunt maeştri în prepararea ei. Am avut şi eu ghinionul să cunosc câţiva dintre ei. Fie că era mama unei prietene bune (dupa ce am mâncat o dată la ea am înţeles de ce prietena mea era atât de slabă), fie oameni cărora întâmplător le-am călcat pragul casei, fie "bucătari" la vreo cantină de tabară, sau chiar la vreun restaurant specializat în snitzel cu cartofi natur. Contrar aşteptării, ori de câte ori am intrat în contact cu mâncarea de acest gen, adica proastă, am avut tendinţa să mănânc mai mult, nu mai puţin. Măncam, mâncam, sperând să obţin la un moment dat o oarecare satisfacţie, şi cum ea nu venea, continuam să mănânc, până la saţietate. Care întotdeauna apărea însoţită de o senzaţie de vinovaţie amestecată cu silă. Uneori şi cu vomă. Timp de mulţi ani, nu am înţeles ce e cu aceşti oameni şi de ce nu pot ei găti o mâncare decentă. M-am gândit că nu ştiu să manipuleze temperaturile, că le e frică să experimenteze, că nu recunosc gusturile condimentelor, că nu au miros sau destule papile gustative. M-am gândit la tot felul de variante şi am fost şi mai nedumerită când am realizat că majoritatea lor sunt oameni care îşi petrec mult timp în bucătarie. Inutil, aş putea spune. Dar cu câteva zile în urmă, m-am luminat.

Eram destul de obosită, după o zi petrecută la un serviciu pe care reuşesc doar să-l tolerez, nu să îl şi plac, după o călătorie cu metroul la oră de vârf, moleşită după o masă luată în viteză, doar ca să îmi potolesc foamea ce mă chinuia de câteva ore. Cum în frigider nu era nimic sănătos de mâncare pentru copilul meu, iar alimetaţia lui este una din preocupările mele constante în această perioadă a vieţii mele de adult ce mimează responsabilitatea, am început să imi caut curajul şi să îmi concetrez toate forţele rămase ca să îndrept această situaţie. Am trecut peste toate tentaţiile serii, cum ar fi joaca, somnul şi filmele, şi m-am îndreptat fără chef către bucătarie. In general îmi face o mare plăcere să gătesc, e una din marile mele pasiuni, care aduce multe satisfacţii - atât stomacului meu căt şi alor altora. Dar in momentul acela, sătulă şi sictirită, pur şi simplu nu simţeam nici un entuziasm în a găti. M-am apucat totuşi, presată de conştiinţa de mamă devotată. Am facut vreo trei feluri de mâncare sănatoasă şi ....... comestibilă. Ar fi avut aceeaşi soartă ca un tiramisu de acum câţiva ani, care a ajuns pe pereţi, amestecat cu cioburi, dacă acum nu aş fi mult mai înţeleaptă şi mai calmă.

Dar după ce a trecut furia eşecului şi dezamagirea constatării incompetenţei mele în rolul de mamă şi soţie, am înţeles! Am înţeles în sfârşit ce era acel gust fară gust care mă marcase de câteva ori de-a lungul vieţii mele. Era gustul OBLIGAŢIEI.

Top cinci

Lucruri care azi mi se par incredibile:

ne-am trăit adolescenţa fără telefoane mobile
prima dată cand m-am îmbătat eram în clasa a 7-a
Piaţa Victoriei a fost odată nesemaforizată
sunt oameni născuţi după revoluţie care pot fi consideraţi adulţi
am terminat clasa a 6-a numai cu medii de 10 (geek!)

Si alte cinci care astăzi m-au făcut fericită:

încă trăiesc
am o fetiţă de aproape 3 ani
m-am născut în România şi nu într-o ţară musulmană (mocirla nu e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla!)
am ochi şi mâini
am câstigat primii 50 $ din fotografie

John! Yes Sir!

Acest post îl voi dedica unui bun prieten care îmi reproșează mereu că scriu numai lucruri negativiste. După părerea lui ar trebui să scriu despre lucruri vesele și frumoase, cum ar fi: "flori, fluturași, zâne sălbatice și prinți leneși." Ca o persoană deschisă sugestiilor ce sunt, am încercat. Dar postul meu despre zâne și prinți se tot lungea fară măsură. S-a transformat încet încet într-o poveste. Apoi într-o poveste lungă. Am încercat cu disperare să înghesui pe acolo florile și fluturii, dar n-am reușit să strecor decât niște libelule gigantice care au avut un sfârșit tragic și o ciupercă uriașă care servea drept casă de vacanță unei creaturi subterane. Povestea era frumoasă..... pe alocuri, dar nu avea coloană vertebrală. Pe scurt, am eșuat lamentabil în încercarea mea.
Așa că, dragul meu prieten, mă tem ca va trebui să-mi accepți scrisul așa cum e, sau să încerci să descoperi pozitivul din el. Crede-mă, e acolo! Există întotdeauna și varianta să nu-l citești. Chiar sunt sigură că pe asta o s-o alegi, dar asta e, așa cum spunea și Wallace, "I guess you can't be everybody's cup of tea!"
Mi s-a mai sugerat să schimb culoarea, fie pentru că e pesimistă, fie pentru că e greu de citit scrisul alb pe negru. Cred că o să ramân totuși la negrul meu care mă reprezintă atât de bine. Și nu pentru că e sumbru, negativist sau mortuar, sau mai știu eu cum e el perceput, nici pentru că aș vrea să-mi chinui puținii cititori pe care îi am, ci doar pentru că mie îmi place și, sincer, nu-mi pot imagina lumea făra el. De fapt mi-o imaginez: ca o bombonică care te îngrețoșează cu dulceața ei, fără contrast, fără somn, fără liniște, fără cer care înconjoară stelele, fără zbor de ciori prin lanuri de grâu, fără secrete de descoperit, fără Africa, fără ochii mei.
Voi continua însă să scriu până voi reuși să o fac suficient de bine încât să merite efortul de a citi alb pe negru.

Copii, adulti si mixuri nereusite

Ființe pure inițial, copiii se lasă alterați până la abandonul total în ghearele avide de putere și control ale celor care le-au dat naștere. Ajunși la maturitate, puțini sunt cei care înceară să se descopere, în general cei care au avut șansa de a nu fi preschimbați complet în cel care le-a fost gardian timp de 18 ani, sau mai mult, puțini sunt cei care au norocul să reușească. Sunt pe drumul cel bun atâta timp cât își dau seama că nu sunt ei, că nu sunt autentici; ajung la destinație atunci când se repliază cu sinele lor original, când sunt în contact cu subconștientul și au puterea de a-l transforma in conștient.
Copiii oscileză între dorința de a fi adult și de a fi fetus, dorință alimentată de adulții din jur prin vorbe și atitudini greșite. Cred ca am dreptate când spun că majoritatea primește replici de genul: Lasă că o să te faci tu mare! Tu să vorbești când o să fii la casa ta! Ce ești tu, bebe mic? Numai copiii mici fac așa ceva! Tu nu poți/știi, că ești mic! și aș putea continua... propoziții contadictorii, care îi învață orice altceva, numai să traiscă în prezent și să se bucure de copilărie nu. Pendulează între dorința de a fi mari și a se putea răzbuna pentru nedreptățile care li se fac și dorința de a fi mici și ocrotiți, așa cum sunt bebelușii, chiar de a se întoarce în burta mamei - acela fiind singurul moment când nu li se cereau lucruri pe care ei nu le inteleg. Spre stupoarea mea, am remarcat că genul acesta de cuvinte și atitudini au fost conservate cu sfințenie de cei de o vârsta cu mine, deveniți la rândul lor părinți. Au abandonat cu toții promisiunile adolescenței cum că ei nu se vor purta niciodată urât cu copiii lor și au îmbrățișat cu căldură prezicerile părinților lor: Las' că o sa vezi și tu când o să ai copii cum o să fie!

Adulții sunt ființe confuze, de multe ori copii înca, neînțeleși, îmbracați într-o crustă care nu e a lor, obișnuiți să trăiască cu ochii închiși. Mai devreme sau mai târziu se trezește în ei instinctul de reproducere, tehnic pregătiți dar sentimental inapți, ei perpetuează greșelile din care au fost zămisliți. Sub pretextul iubirii iși fac un scop din a distruge viața copiilor lor, din dorința de a-i tine aproape îi tansformă în niște inadaptați cărora le e greu să se desprindă de cuib.
Cei mai mulți nu reușesc niciodată să privească adevărul în față. Cei mai mulți nu reușesc să rupă cercul vicios al existenței. De obicei în necunoștință de cauza, își semnează singuri condamnarea la nefericire. Deveniți bătrani, își vor amplifica fricile și complexele . Își vor adânci greșelile și le va crește incapacitatea de a recunoaște realitatea drept ceeea ce e. Așteaptă recunoștință veșnică de la copii, considerându-i cumva datori, de multe ori doar pentru simplul fapt că i-au produs. Și sunt în stare de multe pentru a obține ce vor, uneori mergând până la distrugerea, inconștientă, sau nu, a căsătoriei copilului lor, devenit adult fără ca ei să fie împăcați pe deplin cu acest fapt.

Of și câte ar mai fi de spus, și despre alții, și despre mine, și despre motivele pentru care mă consider un mix nereușit. Și despre mama. Așa cum zicea un om a cărui importanță a fost crucială în viața mea, "Este întotdeauna despre mamă!" Eu cred ea nu m-a iubit așa cum trebuia, ea nu înțelege cum e posibil să gândesc asta, doar a făcut atâtea pentu mine. Ea crede că o consider o mamă rea, eu încerc să îi explic că și părinții buni fac greșeli. Ea ar vrea să fiu puternică ca ea, eu aș vrea să înțeleagă că e mai slabă decât mine. Eu aș vrea să ma iubească necondiționat, ea crede ca a facut bine când mi-a spus cât sunt de frumoasă, deșteaptă și talentată. Ea ar vrea să-i fiu recunoscătoare pentu sacrificiile pe care le-a facut, eu aș vrea să înțeleagă că aveam nevoie de ea sinceră și nesacrificată. Ea nu înțelege că relația copil-părinte nu e simetrica, ci în mod natural profund dezechilibrată, că nu se bazează pe cerere și ofertă, că iubirea unui copil e garantată dinainte de a se naște, că orice tentativă de a o cumpăra produce efectul contrar. Eu aș vrea să mă asculte când am ceva de zis, să pot discuta cu ea, să ma pot certa, să pot comunica, în orice fel. Ea se sperie, trage obloanele și fuge.
Dar e deja târziu și tot ce vreau să spun de fapt este că o iubesc și că mă bucur că o am. Aș vrea doar să mă lase să o spun in felul meu.

Gânduri profunde scoase dintr-o cutie numită cap, păcat că sunt doar pantofi înăuntru

Prin decembrie am vrut să scriu de mai multe ori, dar de fiecare dată îmi treceau numai lucruri de o extremă seriozitate prin cap, foarte departe de stilul superficial al acestui blog: fie că erau legate de masacrele comuniste şi naziste din al doilea război mondial, fie erau despre natura umană, pe care o consider în mod fundamental bună, dar extrem de labilă, fie că erau gânduri despre cum marketingul prost înteles (adică aşa cum e el în general) poate ajuta la prăbuşirea economiei de piaţă. Toate subiecte care ar merita atenţie, multă cerneală sau burice tocite, dar pe care nu am reuşit să le dezvolt. Spre sfărşitului anului m-am gândit să scriu despre spiritul sărbătorilor, cu bune şi cu rele, şi despre Moş Crăciun, care, la urma urmei, rămâne o minciuna, oricât de frumos ar fi ea poleită, dar nici aici nu am găsit teren să-mi concretizez gândurile. Aşa că am renunţat. Mi-am spus că fiecare are ritmul lui, că nu trebuie să scriu dacă nu am nimic de zis, că nu trebuie să insist dacă nu simt că e momentul potrivit pentru aşa ceva. Mi-am găsit şi scuza că nu am avut timp sa îmi adun gândurile. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu ilustraţiile. Am zis că nu trebuie să mă forţez, că trebuie să las lucrurile să vină de la sine. Că am şi eu nevoie de pauze. Şi am stat. Pur şi simplu am stat. Nemişcată în faţa unui perete alb, conştientă că în spatele lui se află tot ce îmi doresc: entuziasm, inspiraţie, putere de muncă, curaj. Dacă m-aş fi aflat în postura asta cu - să zicem - 2 ani in urmă, m-aş fi aruncat cu capul înainte în acel zid, l-aş fi sfărmat fără remuşcări (nici pentru el nici pentru capul meu), mi-aş fi umplut buzunarele cu ce aş fi găsit pe acolo şi aş fi fugit. Dar acum nu. L-am privit îndelung, i-am găsit punctul slab şi am promis că-l voi dârma încet, încet, cărămidă cu cărămidă. Şi chiar mă voi bucura de tot acest efort. Iar când într-un final voi ajunge în partea cealaltă, voi sta şi voi aranja frumos toate comorile în cufere şi nu voi lăsa nimic în urmă.
Habar n-am dacă e bine sau e rău, dacă e semn de maturitate sau de bătrâneţe, dacă e un stil care mă reprezintă sau nu, dacă sunt sinceră cu mine sau doar îmi impun disciplina altcuiva. Ştiu doar că aici am ajuns. Purtată de val sau de voinţă, trasă de alţii sau impinsă de soartă. Ştiu ca acum îmi voi urmări cu mai multă perseverenţă scopurile, sau că măcar am unele. Ştiu şi că urmatorul pas ar fi să pastrez o singură ţintă. Iar urmatorul să o şi ating.

Deci într-un final voi ajunge unde trebuie. Acordaţi-mi doar timp şi încredere. Iar dacă se întâmplă ca viaţa mea să se termine înainte să ajung la destinaţie, măcar puteţi fi siguri că m-am bucurat de ea, chiar dacă în urma mea nu a rămas decât un morman de cărămizi.

Bilanţuri si balanţe

Ca la fiecare început de an, mă gândesc la lucrurile pe care le-am facut, dar nu ar fi trebuit, la cele pe care ar fi trebuit să le fac, dar n-am avut curaj, la cele pentru care am găsit suficient curaj să le duc pâna la capăt şi la cele pentru care am avut sficientă inspiraţie să nu le încep. Ca în fiecare an, balanţa e dezastruasă. Ca în fiecare an, îmi promit că de acum încolo va fi mai echilibrată. Şi în acest scop am de gând sa tratez cu foarte mare seriozitate urmatoarele chestiuni ce mi-au trecut prin cap pe 2 ianuarie, după o serie (cine mai ştie numarul exact) de vodka shots (la un soi de after party în bucătarie cu două fete dragi care s-au simţit vinovate că nu au fost cu mine de Revelion):
să beau mai putin :D
să nu fumez deloc (poate o narghilea din când în când)
să slăbesc cateva kg
să nu las lucrurile neplăcute, cum ar fi serviciul, să stea în calea fericirii mele
să desenez şi să pictez mai mult
să flirtez mai puţin cu alţi băieţi şi mai mult cu soţul meu
să îmi cumpăr în fiecare lună un articol de lenjerie intimă
să îmi deschid un mic magazin virtual cu lucruri simpatice
să îmi ajut soţul în noua lui iniţiativă
să fac 30 de minute de exercitii fizice, măcar o dată pe săptamână (pare puţin, dar constanţa este cheia tuturor reuşitelor)
să nu uit să îmi sun sora de ziua ei
să fac POZE!!!
să nu îmi fie frică când trebuie să îi fac baie copilului
şi să nu mai îmi fie frică în general

şi cam atât! După cum se vede, am renunţat la dorinţe ca ştiinţă exactă şi mi-am lăsat şi mie puţin loc de întors.
Şi dacă tot e vremea bilanţului, să vedem cu ce ne-am ales dupa Revelion:

un set de brăţări zdrăngănitoare
o căciuliţă de copil 6-12 luni
jumătatea de jos a unui Jack de 750 ml (sticlele goale nu se pun la socoteală)
90% de castron imens de salată moldovenească de peşte cu o denumire imposibil de reţinut, din care am mancat 3 zile, dimineaţa, la prânz şi seara, fără să reuşesc să o dovedesc
o carcasă sfaşiată de curcan
un pachet de ţigari cu camilă nou nouţ
şi mandria de a fi reuşit să trec de aceasta petrecere fără să mă îmbăt.
Not bad!

Un an glorios tuturor!!!

Soţul meu despre mine

Aseară, într-o atmosferă prietenească, la o oră târzie, după ce terminase de instalat pentru a şasea oară Ubuntu Karmic Koala pe un eee-pc, în cadrul unei discuţii serioase despre viaţa mea:
"You're just like Linux, you fix one problem, you create another!"
şi după câteva minute de conversaţie a mai punctat, cu un ton uşor mai ridicat de astă dată:
"La tine toate problemele sunt de un singur fel: GRAVE"

Categoric mă iubeşte! Sau măcar e dispus să îmi acorde şase şanse...

Divorţ cu acte-n regulă

Subsemnata Funky Monkey, de bună voie şi nesilită de nimeni, renunţ pe termen nelimitat la avantajele messengerului. Mă oblig pe aceasta cale să comunic mai mult prin mijloace convenţionale. Îmi fagaduiesc solemn că nu-l voi substitui cu alte căi de socializare în masă şi că nu voi mai întreţine relaţii de prietenie virtuală. Îl acuz de fals în transmiterea sentimentelor şi de instigare la pierdere de vreme.
Aleg de această dată calea grea a reintroducerii sunetelor articulate în conversaţiile zilnice. Renunţ la pseudocomunicare cu riscul de a reveni la statutul de animal antisocial. Îmi acord privilegiul de a-mi trăi de acum încolo viaţa printre cei câţiva prieteni cărora le place să îmi vadă faţa de aproape, folosind timpul economisit pentru diverse alte activitaţi.

Atenţie! Consumul excesiv de conversaţii inutile cu persoane prea puţin cunoscute poate cauza dependenţă şi superficialitate. Afluxul zilnic de mesaje nedorite poate cauza ameţeală. Privitul îndelungat al unei ferestre în aşteptarea unui răspuns poate crea confuzie. Refuzul accesării cotidiene a contului poate cauza marginalizare.

Acestea fiind spuse, îmi iau la revedere de la el şi mă declar, pe proprie răspundere, independentă.

The Declaration of a Married Woman to her Beloved Husband

De ce am ales să împart cu voi tocmai această ilustraţie?
Pentru că, exceptând faptul că picioarele mele sunt vizibil mai....ăăă.....voluptoase, mă reprezintă destul de bine. Acum că stau şi mă gândesc, cred că şi personajul care înfuleca spaghete era o proiecţie destul de fidelă, dar aceasta spune ceva mai mult. Vorbeşte despre viaţa mea şi despre ceea ce reprezintă soţul meu pentru mine. Da, exact! Acel copac de care mă agăţ cu disperare e el, omul care mi-a stat alături în ultimii unsprezece ani, care m-a suportat, care m-a supărat, care m-a alinat, care m-a enervat, care m-a iubit, care a rezistat............pur şi simplu. El e constanta de care am nevoie în agitata mea viaţă, el e cel în umbra căruia vreau să îmbătrânesc şi să sfârşesc. E adevărat că mi se mai întamplă să vibrez şi la alte voci sau să dau rapid din gene când întâlnesc anumite priviri, dar asta e, şi va rămane întotdeauna, doar un joc. Un soi de confirmare, de care am nevoie, a statului meu de vânator - la urma urmei, sunt un leu, chiar dacă am ascendent în vărsător.
Această ilustraţie este ciudata mea declaraţie de iubire către el. Este metoda mea de a-l face să înţeleagă ce înseamnă pentru mine şi de a-l convinge de faptul ca animalul lui pradă este, la urma urmei.............vegetarian.

Şi mai reprezintă şi un soi de răzbunare a tuturor criticilor primite în gradiniţă de la două educatoare retardate, care îmi apostrofau stilul de desen şi îmi spuneau să nu mai tai copacii şi să desenez trenuri roz.

About blank

Starea sinucigaşă de ieri s-a risipit. În sfârşit stelele s-au aliniat corespunzator: feţe vesele în jurul meu, comenzi gârla, prins metroul în staţie, pauză de masă fără telefoane, îmbrăcat corespunzator pentru temperatura de afară, două zile libere în faţă, critici pozitive şi neaşteptate, perspective frumoase de viitor, clienţi extaziaţi de prestaţia mea, suficient timp pentru o glumiţă deocheată, soţ binevoitor, soare blând. Doar un prieten morocănos mai încearcă, fără sorţi de izbândă, să mă indispună prin intermediul mesageriei instant. Îl ignor şi trec la următorul.

Aşa ar trebui să faceţi şi voi cu postarea asta!

I am facing the face of a two faced woman

Oh, no, I'm just staring at the mirror.
Lousy character! And I have to live with it for the rest of my life! No way!
I'm done blaming my parents for that. I'll take the credit for everything from now on.
I wanna make mistakes. I wanna taste the sourness of failure. And I wanna make sure that it's mine and no one else's. I want to go down, so deep down where there is no self. And I want to be reborn through my own vagina. Without prejudice and without pride. Without talent and without expectations. I will then obtain the pure me......free of me.

This was the unnecessary thought of a fucked up girl. If you want more, give me a call!

Usual Monday

Pe fereastra biroului meu intră o rază afurisită de soare care mă pune în dilemă: să mă enerveze insistenţa cu care îmi zgândără retina sau să mă încânte căldura cu care îmi mângâie obrazul drept. Pentru că e destul de frig la mine în birou. My dear boss mă ţine la 19 grade constant şi mă sfătuieşte să mănânc mai mult ca să nu-mi fie frig. O fi şi asta un soi de răzbunare sau o tentativă de a se simţi el mai bine că nu e singurul care se îngraşă în plină criză a vârstei a doua. Ups, iar vine lecţia de istorie.......cu asta mă prinde mereu! Mai interesantă oricum decât lecţia de politică pe care mi-o serveşte de două ori pe zi. Sau decât cea bilunară de geografie. Băiat bun oricum! Încă nu m-a dat afară şi de o săptămână fix mă bucur de un upgrade serios: mouse si tastatură wireless! În plină criză financiară! Cine ar fi crezut?
Am un deget tăiat. Răsplata mea pentru excesul de zel în bucătarie. Totuşi nu mă aşteptam ca patrunjelul să-mi facă una ca asta. Mâncarea fiind vegetariană, a trebuit să îl ambalez cu grijă şi să trec la manevrarea instrumentelor cu precauţie îndoită. Prin urmare m-am fript. La cealaltă mâna. A fost oarecum o lecţie interesantă, din care am învăţat că o arsură cu apă la 99 de grade trece mai repede decât se lipeşte o secţiune efectuată în cărniţă de frăgezime medie cu un cuţit foarte bine ascuţit.
Şi în dimineaţa asta m-am spălat cu apă rece la preţ de apă caldă. Prind foarte des în ultima vreme superoferta asta. Cum nu îmi permit să întârzii mai mult de un sfert de oră la serviciu, trag aer adânc în piept şi îi dau înainte încercând să mă bucur de senzaţia revigorantă de sloi de gheaţa care mi se prelinge pe faţă şi pe gât. Aş putea trece mai uşor peste lipsa de igiena a dragilor vecini dacă nu ar fi la mijloc preţiosul fund al copilului meu, pe care a trebuit să îl spăl deunăzi cu apă rece după 15 minute de aşteptari fără alte urmări decât o factură mai mare de întreţinere.
Dar asta e, vom intra pregatiţi în noua eră glaciară pe care o prevestea prăpăstiosul meu şef azi dimineaţă, înainte să îmi aducă cu jumătate de inimă o aerotermă, care, împreună cu pulovererul unei colege binevoitoare, m-au scos într-un final din hipotermie.
Am menţionat până acum că mi s-a spart o ţeavă la bucătărie? Se pare că nu. Mă întreb de ce.....Probabil pentru că vreau să uit!!!

Reţete de weekend

Se iau trei weekend-uri, fezandate bine.

Primul se stropeşte bine cu o călătorie cu trenul la vagonul de dormit, pâna la Cluj. Se lasă 8 ore, până prinde bine miros de brânza de la vagon. Se adaugă un pui de monkey, preparat în prealabil pentru aventură, cu multă iubire şi la revedere de la tati. Se distrează timp de o zi jumate cu plimbări, mâncat în oraş, poze, grădina botanică, copii, centru, hostel, dormit cu mami de gât. Se adaugă indigestie în strat generos, cu vomă din belşug şi deshidratare. Se mai ţine timp de 9 ore la tren, pentru un somn cât mai agitat şi un pic de febră. La sfârşit se decorează cu îmbraţişări, se elimină regretele şi se păstrează parţile bune, care se servesc cu poze şi cu amintiri plăcute.

Al doilea se frăgezeşte bine cu multă lene. Se condimentează cu puţin shopping, jumătate de măsură de trafic prin militari, un praf de certuri minore pe tema blugilor strânşi pe fund, câteva ţipete fără urmări pentru nişte ghetuţe roşii venite în numere necorespunzătoare. Se repetă operaţiunea după 24 de ore, se schimbă locaţia şi profilul magazinului. Se savurează în trei printre poliţe, corpuri de iluminat şi mâncare suedeză. Se rumeneşte bine pe o canapea, la program de televizor. Se rulează pe rând Thomas, şoricelul albastru şi Wallace & Gromit. Se savurează împreună cu calmul dinaintea furtunii şi mult alint în cerc retrâns.

Al treilea se înabuşă în dor. Se calculează distanţa dintre Funky Monkey şi puiul de monkey, se înmulteşte cu 3 şi se află coeficientul de tristeţe după 4 zile de separare. Răbdarea se zdrobeşte fără milă cu ajutorul unei călătorii dus-întors alături de socri. Se prepară la foc mic cu muzică proastă, comentarii inutile, verde ameţitor de la gene la sprâncene şi mult privit la hore. Se înnobilează cu o bucată soţ iubitor cu gusturi rafinate. Se mai adaugă un praf de oboseală proaspăt macinată şi se dă la rece pe autostradă. Se echilibrează gustul amărui cu un zâmbet de copil fericit duminică dimineaţă. Se stropeşte totul cu picioruşe vinete şi maşini zgâriate de la bicicleta. La final se adaugă câteva împunsături materne binevoitoare. Se serveşte fără păreri de rău, dar are gust ciudat.

Recomandarea bucătarului: Reţeta numarul 2!

Ce imi trece azi prin cap

Când ai impresia ca unui barbat îi place de tine, sunt mari şanse să ai dreptate. Când ai impresia că unei femei îi place de tine, de cele mai multe ori te înşeli.
Good shoes come in small sizes.
Un prieten spunea odată, dar şi el o auzise de la altul: Viaţa e scurtă! Dacă tot nu putem să o lungim, măcar s-o facem lată!

M-am distrat copios cu două nopţi în urmă, când fetiţa mea l-a sculat pe ta-su să-i aducă suc. Cum stătea bietul om pe marginea patului, ameţit de somn şi de ora proaspătă, nehotarât dacă să îşi ia inima în dinţi şi să se bazeze pe cele două picioare pe care le posedă, sau să îşi asculte instinctul şi să mă trimită pe mine după suc, se aude vocea ei cristalina: Tati, să te ajut! Deschid eu ochii buimaca, curioasă cum poate ajuta un gandacel, de nici doi ani jumate, un barbat în toată splendoarea celor 80 şi ceva de kg ale sale, să se ridice. Şi o vad cum îl impinge cu mânuţele ei care pareau două amprete de pisicuţă pe spatele lui mare şi insistă: Te ajut, te ajut! IREZISTIBIL!!! Şi după ce s-a ridicat, victorioasă: Te-am ajutat!

Useless Things I Like to Do

Things I like:
să pictez
să fac cărţi pentru copii
să fac creaţie vestimentară
să fac poze
să fac amenajări interioare
să organizez evenimente festive

Why Useless?
pentru că:
nu îmi cumpără nimeni tablourile
nu îmi publică nimeni cărţile
nu concretizez nimic din ce creez
pozele sunt puerile şi de cele mai multe ori lipsite de substanţă
inutile în condiţiile în care nu ştii să îţi găseşti clienţi
am gusturi mult prea neconvenţionale pentru românii petrecăreţi

Funky Monkey se transformă

Pentru prima oră în ultimii 10 ani, nu am plâns de ziua mea. Nu am fost deprimată, nu am încercat să organizez cine ştie ce mega petrcere sortită eşecului, nu mi-a păsat că unii nu au putut veni, nici că alţii au intarziat câteva ore. Pur şi simplu am savurat momentul, m-am bucurat de cadouri, de îmbraţişarile celor dragi şi de "La mulţi ani trăiască!" cântat în şoaptă de fetiţa mea la culcare. A fost printre cele mai frumoase zile de naştere de care îmi pot aduce aminte, cu siguranţă datorită faptului că a fost atât de plină de banalitate încât m-a făcut să mă simt confortabil cu mine şi cu cei din jur. În fond, nu a fost decât o simplă zi din lungul sir al vieţii. Pentru prima oară am înţeles asta şi pentru prima oară m-am putut bucura de normalitatea ei.
Trebuie să menţionez că ziua aceasta a venit pe fondul unor transformări radicale în viaţa mea, un amestec ciudat de regresie pe unele planuri şi progres în altele. Dar să detaliez puţin cele întâmplate vara asta, pentru o mai lesne întelegere:
Am supravieţuit cu nervii intacţi la două concedii de o săptămână, ambele sponsorizate de parinţi (mama + socri, pe rând, slavă cerului!) şi îmbogăţite de prezenţa lor, desigur! Dacă i-aţi cunoaşte, v-aţi da seama de ce e un lucru atât de extraordinar.
Mi-am dat pe mâna unor străini propriul apartament pentru a mă muta într-o casă care nu-mi aparţine, doar ca să pot plăti bona copilului din chirie. Norocul meu e că noua casă este mai mare, mai bine poziţionată, mult mai frumos decorată....un singur cusur are - aparţine mamei mele! Mamă pe care, de altfel, m-am opintit cu ceva timp în urmă să o evacuez din viaţa mea, din motiv de mult prea frecventă băgare de nas în oalele personale, sub pretext că sunt cadou de la ea. Dar pe care o iubesc, să nu credeţi că sunt vreo "cold bitch" fără sentimente, pentru că e departe de adevăr!
Si alte marunţişuri, cum sunt cele profesionale: în ciuda competenţei şi eficienţei mele ieşite din comun, nu reuşesc cu nici un chip să îmi găsesc un serviciu mai de soi, mai bine plătit şi cu care să mă pot împăuna mai bine (că doar se apropie întâlnirile de 10 ani de la terminarea liceului), în schimb liniştea psihică pe care o am la actualul loc de muncă îmi permite să desfăşor şi alte activităţi, cum ar fi scrisul şi ilustratul cărţilor pentru copii şi câte un tablou din când în când. Dar să vedem cât va mai dura şi asta! Am auzit de curând zvonuri prin targ cum că e posibil să mi se desfiinţeze şi mie postul...cu toate că alaltăieri şefu' a contracarat cu un cadou frumos făcut chiar cu mânuţa lui, încă nu m-am hotărât ce să cred. Un cadou poate ascunde multe, atât simpatie cât şi vinovaţie, probabil nici el nu ştie încă.
Sper că îmi înţelegeţi acum incapacitatea de a mă dumiri ce se întamplă cu mine - regresez sau progresez? I guess time will tell.....

Funky Monkey back in business

În ultima vreme mi se intamplă tot mai des ca zilele de marţi să mi se pară luni. Nu e prea placut, având în vedere că sentimente mele pentru zilele de luni sunt asemanatoare cu ale majorităţii. De această dată confuzia se datorează exclusiv şefului meu, care mi-a spus ieri să lucrez de acasă, că la birou nu e internet. Ce contează că a venit după două ore, nu s-a mai obosit nimeni să mă anunţe... Mi-a aruncat busola pe fereastră cu atâta nonşalanţă, inconştient fiind de sacrificul pe care mi-l cere. A trebuit să supraveţuiesc printre cele câteva calculatoare ale soţului meu inghesuite pe un birou micuţ, printre agende, reviste, muuuulte bileţele, câteva telecomenzi, două rame care işi aşteaptă pozele, cam o duzină de cabluri de diverse fome si culori, toate indispensabile, desigur, pe un scaun ingrozitor care ar remodela chiar şi coloana celui mai mândru om. Dar am lucrat cu spor! Ca de fiecare dată când lucrez de acasă, toată lumea a vrut ceva de la mine, parcă savurând faptul că imi e de câteva ori mai greu sa le satisfac cererile cu ochii in două monitoare, ţopaind printre cabluri, ascultând Thomas - the Tank Engine şi făcând faţă celor mai dulci cuvinte din lume: "Vreau la mami în braţe!" Astăzi, când sunt la birou, am totul la indemână, un scaun confortabil, aer condiţionat, loc să invârt hartiile, clienţii mei au decis că e momentul să îmi iau o pauza. Să nu mai punem la socoteală faptul că nu mai am nicio credibilitate în faţa şefului când îi povestesc cum mi-am dat ieri sufletul la datorie. Dar, ca de fiecare dată când am timp liber, ideile "bune"mă lovesc din toate părţile. Căutând o poza cu o croitoareasă pentru un client, am decis să devin fashion designer. E adevarat că nu ştiu să îmi aleg hainele, că soţul meu mi-a aruncat jumătate din garderobă sub pretextul că arăt ca o "tanti" în tot ce îmi cumpăr, că simţul meu estetic are ameţeli când e printre umeraşe şi că mi s-a interzis să intru în magazine de îmbrăcăminte neînsoţită. Dar, poate voi fi mai luminată când va trebui sa le creez...................you never know!!!!!!
Până una alta am învăţat de pe internet cum să fac un manechin din bandă adezivă. Să cumpăr unul gata făcut ar fi zdrobitor pentru bugetul meu actual şi o investiţie mult prea riscantă, chiar şi pentru gustul meu.