Gandul zilei. Ziua a doua

Cu cât încerci mai mult să te apropii de perfecţiune, cu atât te îndepărtezi mai tare de ea.


amr: 28

Gandul zilei. Ziua intâia

Din când în când îmi place să schimb perspectiva. Aşa că îmi iau laptopul şi mă mut în celalalt colţ al camerei.


amr: 29 de zile

High on Caffeine

Mă plimb de-a lungul camerei, îmi muşc buzele şi îmi mănânc unghiile în acelaşi timp şi în acelaşi ritm cu neuronii mei care se învârt haotic în jurul unei singure insistente idei - "trebuie să mă concentrez!"
De fapt cred ca e de la cafea.
Am fumat-o mai devreme pe cea pe care am denumit-o "ultima ţigară". Doar "ultima ţigară" fără alte amănunte de genul: pe anul ăsta, pentru totdeauna, pentru urmatorii 3 ani... Om vedea. Deşi nu am obiceiul sa fumez acasă, mi-am zis că doar aici, într-un mediu relativ curat, mi-aş putea da seama mai bine de gustul ei prăfuit tuberculos care te intoxică din interior, îţi zgarie surd plămânii şi îţi otrăveşte ficatul deja fragezit de tot alcoolul şi  de toate ciocolatele de peste viaţă. Nu poţi să simţi gustul ei adevărat când e împachetat cu ritmul muzicii şi cu Blody Marry şi cu oameni care se distrează în jurul tău. Atunci e bun, plăcut, ameţitor, ademenitor. Ce bine e deghizat! Dintr-o împuţiciune se transformă în ceva atât de apetisant! Ce putere de a metamorfoza senzaţiile are creierul nostru! De a altera întreaga realitate doar pentru  a ne oferi un fragment din ceea ce credem că vrem.
Brr! Tare cafeaua!
Acum că a adormit copilul m-am hotărât brusc să mă concentrez la întărirea relaţiei de cuplu. Continui mai târziu.
............................................................................
Filmul ruleaza şi mă simt oarecum mai liniştită, dar încă îmi rod unghiile. Neuronii insistă să se zbată, acum puţin mai ameţiti. Doctor Who îşi îndeplineşte misiunea.
Şi, deşi ştiu că nu ar trebui, nu mă pot abţine să nu fac balanţe de sfârşit de an şi promisiuni de inevitabil început de an. "Voi insista asupra ilustraţiilor de carte" imi zic. Am facut o listă cu textele cu care voi lucra - planul pe urmatorii doi ani. "E lejeră. E realizabilă. Trebuie doar să evit elementele perturbatoare. Şi să ţin sub control pornirile autodistructive. Şi să mă concentrez!"

Deci la final de an am:
a fuckable husband
a lovable kid
a doable list

Rezonabil.

Cum să ratezi o zi din viaţă

- Mami, mami!
- Mmm.
- Mami, tati are ochii verzi, eu am ochii negri, tu de ce ai ochii roşii?
- Mmmm.
Mă duc la baie. Nu reuşesc să îmi văd pupilele. Mă spăl, dar nu-i nici o îmbunătăţire. Mă duc la bucătărie. Torn un litru de apă pe gât. Mă apucă ameţeala.
- Mami, hai să ne jucam!
- Îhî, imediat. Stai să mâncam ceva mai întâi.
 Mâncarea îmi dă suficientă energie să mă târâi urmatoarele trei ore.
- Iubita mea, nu vrei totuşi să te uiţi la Tom şi Jerry?
Punem Tom şi Jerry. Dvd-ul are cam o oră jumate. E perfect. Închid ochii şi încep să vad tot felul de monştri. Încerc să îmi aduc aminte dacă în taxi am stat în faţă sau în spate. Nu reuşesc. Îmi aduc aminte în schimb de nişte porumb şi o carne de vită tare pe care nu puteam să o mestec. Efectul Ketonal-ului incepe să se simtă.
- Mami, s-a terminat Tom şi Jerry!
Uh, un nou val de energie.
Pupilele au început să apară.
Ciorba de perişoare îşi face treaba.
SMS unei prietene de suferinta: "Nu mai vreeeeaaaaaau!"
Nu mă crede. Zice că a fost fun.
Până seara reuşesc să mă recompun. Adun chiar şi hainele aruncate.
Îmi dau seama că mai e puţin şi se face luni.
- Hai la nani iubita că mâine ne sculam de dimineaţă!

Autoportet

Sunt brunetă, dar conduc ca o blondă. Am un soţ care nu suportă spanacul, o fetiţă  de patru ani şi jumătate care mi-a spus mai devreme că sigur mă va invita la nunta ei, că doar suntem prietene, şi o pisică căreia îi miros picioarele.
Sunt medie de înălţime, de greutate si de frumuseţe. Am multiple talente: ştiu să gătesc, să enervez oameni, să desenez, să fac bagaje şi să fac dezordine.
În urmă cu câteva zile mi-am declarat la recensământ soţul ca fiind capul familiei. După ce mi-a trecut enervarea produsă de stupiditatea întrebării am stabilit împreuna cu recenzorul că citirea apometrelor şi plata întreţinerii sunt criterii suficient de solide in stabilirea funcţiei.
Îmi place să beau ceai, să mă uit la filme şi să mănânc chipsuri în secret.
Sunt centrul universului meu şi am învăţat să mă împac cu ideea. Am totuşi multe porţi deschise în suflet. Cu alte cuvinte simpatizez pe toată lumea, mai puţin pe filfizoni, pe mitocani şi pe cei ce se iau atât de tare în serios că îmi provoacă greaţa.
Nu suport constrângerile şi identific în stadiu incipient tentativele de manipulare.
În momentul de faţa am patru cărţi începute: America fara etaje (Ilf si Petrov), Amintiri din casa mortilor (Dostoievski), Cele şapte pene ale vulturului (Gaugaud) şi Writing and illustrating Children's Books (trei tipe).
Şi cam atât.

Go on. Move on. Hang on

A mai trecut un an de când am trecut terifiantul prag de treizeci de ani şi încă nu m-am dezintegrat, aşa cum îmi prevesteam copil fiind. Nici nu m-am panicat, nici n-am căzut în depresie, nici nu m-am bucurat, nici n-am devenit mai înţeleaptă peste noapte. Doar am descoperit ca viaţa nu se termină aici. Nici nu începe. Pur si simplu continuă. Cu niscavai întâmplări, schimbări, transformări, permutări, combinări, alterări, degradări, învăţări...interesante.
 Mi-a apărut primului fir de păr alb. L-am reperat, m-am dus repede să mă plâng cuiva ca să mă asigur că  acest simbol al maturităţii nu trece neremarcat, după care am smuls dizgraţiatul! Şi viaţa a continuat.
Deasupra sprâncenei stângi s-a iţit un rid odios mulţumită frecventelor mele încruntături. L-am remarcat acum câteva zile, când mi-am tuns bretonul. Poate că l-am tuns prea scurt, sau poate că era momentul să notez mişcările de trupe de pe faţa mea. Nu ştiu. Eh las' că creşte bretonul la loc şi nu se mai vede nici un rid şi am scăpat de problemă!
Mi-am pus ochelari. Dar nu e o mare tragedie, nici o mare noutate - e o poveste lungă cu certuri şi împăcări care durează din clasa întai. Oricum arăt destul de bine cu ei aşa că viaţa continuă.
Pot să beau cafea! Iuhu! Nu mai tremur trei zile după ce dau pe gât un capuccino! In sfârşit am luat şi eu examenul de intrare în lumea adulţilor.
Mi-am dus copilul la gradiniţă. N-am tremurat toată de emoţie. Nici n-am plans de dor. Nu prea tare adică. Şi după două săptămâni încă reuşesc să mă scol de dimineaţă şi fetiţa încă ajunge la timp la gradinţă. Si îi pun sandviş şi măr şi morcovel în pacheţel în fiecare zi. Şi azi am convins-o să meargă chiar dacă nu reuşeşte să cânte cântecelul cu yes yes yes no no no.
De trei ani nu mai plâng de ziua mea. Deci sunt calmă, matură şi în control. Glumesc doar! Istericalele mă apucă cam o dată la două săptămâni, mă uit acum când tastez şi văd că încă îmi rod unghiile, situaţia financiară mi-a scăpat din maini, iar când încerc să fiu serioasă fi'mea îmi spune:  "Bla-bla pussy cat!" Iar pe mine mă bufneşte râsul şi viaţa pare frumoasă în momentul acela. Şi mă uit în jur şi văd că chiar este! Şi nu mă pot abţine să nu întreb ce chimie în creierul meu păcătos o face uneori să nu mai pară aşa. Dar nu-mi raspunde nimeni şi viaţa continuă.
Am descoperit cifra magică pentru o noapte reuşită: trei. Şi nu, nu e vorba de persoane! Ci de trei beri/ cocktail-uri/ pahare de vin/ shot-uri, sau orice combinaţie a celor de mai sus, important e să nu fie mai mult de trei. Nici mai puţin nu prea are haz. Mi-au trebuit cincisprezece ani să ajung la această concluzie, e cazul să o preţuiesc la adevărata ei valoare!
Şi am opt ghivece cu plante în balcon şi trăiesc toate - un record personal al tuturor timpurilor!!! Şi le ud aproape zilnic şi nu pare ca ar vrea vreuna să moară.
Şi săptămâna trecută am calcat nişte cămăşi şi n-am paţit nimic. Pe la jumatatea teancului am descoperit chiar şi aburul! Dar nu m-a lăudat nimeni aşa că nu mai calc până la anu'.
Şi viaţa continuă!
Şi nu mă mai apucă dracii când vreo fetişcană ţâţoasă înainte de vreme îmi spune saru'mâna când mă vede la lift.
Şi nu mai cred când vreun baiat îmi spune în lumina stroboscoapelor ca arăt de douăzeci de ani. Dar zâmbesc fară să vreau.
Şi viaţa continuă!

Recviem pentru un Cheescake

Da, a murit. Ca doar d'aia e recviem şi nu odă. Sâmbată seara, pe la ora 9 mai precis, a cazut pradă celor 28 de dinti pe care îi posed şi ultima bucăţica dintr-un al doilea cheescake fabulos. De ce am aşteptat 31 de ani ca să descopăr această prăjitură, mă întreb adesea când pofta de dulce recent achiziţionată după 30 de ani biciuieşte necruţător. Poate pentru că în primii 10 ani de viaţă nu am mâncat altceva decât amandine comuniste şi greţoase asemenea vânzătoarelor lor, în următorii 10 ani am asistat neputincioasă la revoluţia prafurilor în gastronomie, iar ultimii 10 i-am petrecut dezgustată de tot ce e dulce şi nu e ciocolată neagră (cu o excepţie - un tiramisu care pluteste undeva la limita dintre amărui şi dulce), mirându-mă că dominaţia savarinelor nu s-a terminat încă. Dar voi alunga acum siropul în exces din gândurile mele şi voi reveni la acel pufos, cremos, delicat cheescake, care insistă să îţi mângâie limba cu crusta lui subţirică cu iz de nuci pisate şi care te face să uiţi ca dai un sfert de milion pe el. Pentru că aici nu e vorba despre orice cheescake, ci despre acel cheescake care a şters pe jos cu prejudecăţile mele - The Hard Rock Cafe Cheescake. Yep, Hard Rock Cafe, the place where you can find outrageously expensive junk food! În comparaţie cu el cel de la Starbucks pare o pastă cleioasă, iar despre cele de duzină de pe la vreo terasă din Centrul Vechi nici nu merită să vorbim. Şi mai e ceva ce nu are legătură cu prăjitura, dar are legatură cu acel loc care mă face să mă simt atât de bine cu toate că de fiecare dată lasă o gaură în buget, un soi de siguranţă că şi peste 10 ani voi mânca acolo un cheescake la fel de bun ca şi acum. Urasc experienţele de genul Shift - una dintre tereasele mele preferate până de curând, unde o mâncare decentă învaluită în oareşice fiţe interesante devine dintr-o dată mai multă şi mai proastă - dar cred ca asta e povestea de succes a multor restaurante bucureştene. Nici măcar fiţele nu-mi mai merg la suflet în stilul ăsta. Şi nu, nu mă mai duc acolo. Voi începe însă să explorez Bucureştiul în căutare de cheescake decent şi voi face un top la un moment dat. Aşa să mă ţină buzunarul!
PS. Daca există rai aş putea jura că e pe undeva ascuns în acel cheescake.

Meditaţii dulci-amare pe la şase jumătate

Pfff, n-ar trebui să arăţi că te chinui prea mult. Nimeni nu apreciază munca grea dacă e făcută de altcineva. Cu toţii privesc strădania ca pe o înjosire adusă actului creator, ca pe o umanizare nefericită, o decădere a supraterestrului. Lumii îi place să se uite în sus admirativ, sau în jos milostiv, nu să privească în faţă reflexiv. Dacă tu poţi să realizezi ceva muncind din greu înseamnă că oricine poate, doar că nu are timp, nu are chef, sau nu vrea. Aşa că degeaba îţi frămânţi mintea şi sufletul încercând să creezi ceva autentic şi valoros, oricum pentru cei din jur arta reprezintă un produs accidental apărut din pricina unei oareşcare îndemânări făcută cadou la naştere de niscavai entităţi mistice - un fel de pleaşcă nemeritată picată pe neaşteptate şi pe care tu nu ştii să o exploatezi aşa cum trebuie. Şi clar nu eşti bun de nimic dacă nu poţi desena din prima un castor! Ce contează că habar n-ai cum arată un castor!? Pentru mulţumirea tuturor, mai bine afişezi postura de geniu leneş căruia i s-a dat mai mult decât poate duce şi, vrând nevrând, refulează din când în când o parte din genialitatea sa niciodată suficient înţeleasă, dar macar apreciată instinctiv la valoarea impusă de o asemenea atitudine. Şi care nu se umileşte desenând castori! Ca să râzi un pic amar şi inutil în sinea ta ai putea face nişte falsuri. Aşa ar întelege atunci cei păcăliţi că arta nu înseamnă îndemânare. Pentru că dacă ar însemna, indiscutabil copia ar avea aceeaşi valoare cu originalul. Şi ar pricepe şi mulţimea că dacă nu desenezi fecioare despletite pe cai albi lângă pârâiaşe învolburate nu e pentru că nu poţi, ci dintr-o sumedenie de alte motive pe care eşti gata să le explici cui te-o asculta!

Şi cred că acum, după două luni şi ceva, poţi să admiţi - treci printr-o criză creativă. Bună dimineaţa!

Ştiri şi cămăşi

Hm, s-a căsătorit şi William...În timpul fastuoasei ceremonii eu savuram o minunată iahnie de fasole alături de creatorul ei, stimabilul meu soţ. Din pacate nu mai ţin minte ce făceam când l-au împuşcat pe Bin Laden. Cu toate că sunt nepotrivit de detaşată faţă de tot ce se mai întâmplă prin această lume a noastră, aceste două ştiri au reuşit totuşi să străbată până la mine - am receptat discret cam 1% din tot tam-tam-ul şi am fost mai mult decât mulţumiţă de cantitatea de informaţii primită. Am vazut chiar şi câteva poze, ceea ce demonstrează clar un real interes. Mult mai apăsătoare însă decât aceste contacte sporadice, mai mult sau mai puţin intenţionate, cu mediul internaţional sunt însă relatările abuzive ale vreunei cunoştinţe, mai mult sau mai puţin apropiate, dar întotdeauna foarte binevoitoare, despre "evenimentele" politice din ultima lună. Urmate întotdeauna de mirările aferente asupra rupturii mele periculoase de realitate şi de tentative eşuate de a mă aduce cu picioarele pe pământ, care constau de cele mai multe ori în debitarea pe nerăsuflate a ultimelor noutăţi despre afacerile amoroase ale unor "personalităţi" naţionale - pe care nu ştiu cum este posibil să nu le cunosc, şi care nu au alt efect decât slăvirea zilei în care am renunţat, de bunăvoie si nesilită decât de imprejurări, la cablu.

Cu alte cuvinte nu, nu mă uit niciodată la televizor în sensul său de instrument manipulativ şi nici nu simt că aş pierde ceva. Şi nici nu calc. Mă refer aici la călcat haine, sau orice altceva pe bază de pânza, cu fierul de călcat - instrumentul acela risipitor de energie electrică, periculos de fierbinte şi plin cu apă clocotită. Nu sunt genetic programată pentru aşa ceva. La fel cum nu sunt nici să cânt, să dansez sau să alerg suta de metri în zece secunde. Nu vad niciun sens în a călca aşternuturi, de exemplu, care revin la starea iniţială de cârpă boţită în mai puţin de cinci minute de folosire. Sau bluze, care fie se mulează pe corp, fie se întind dacă te îmbrăţişezi singur de câteva ori, fie se boţesc atât de rapid încât tot necălcate arată. Ca să nu mai vorbesc de inutilitatea de a călca chiloţi, sosete, batiste sau prosoape. Sau blugi. Nu reuşesc cu nici un chip să văd sensul acestui consum inutil de timp şi de energie. Eliminând drastic de pe listă toate articolele susceptibile de nevoia de a fi călcate, singura problemă care rămane sunt cămăşile. De restul hainelor menite să-ti ofere o oarecare prestanţă se ocupă curăţătoriile, în virtutea sfintelor indicaţii de pe etichetă. Dar ce mă fac cu cămăşile? Nu că nu am fi purtat niciodată la viaţa noastră, eu şi cu soţul meu, cămăşi mototolite, dar mai sunt unele cazuri când, fir-ar să fie, chiar şi unui spirit rebel i se cer anumite sacrificii.

Pun pariu ca Kate nu-şi calcă singură cămăşile!

Moartea văzută prin ochii unui pictor

Bunica mea, ultima dintre cei trei bunici pe care i-am moştenit, a murit - o moarte venită la timpul ei, o moarte naturală, o moarte anticipată. Bunica mea, cea pe care intr-un anumit moment al copilăriei mele am iubit-o mai mult decât pe mama - sentiment care n-ar fi trebuit să existe, s-a stins sub ochii mei. Bunica mea, care se pregatea pentru moarte de acum 25 de ani, de când a murit cel care n-a mai apucat să-i fie fost soţ. Bunica mea, care în ultimul an uitase că există moarte - şi acestă uitare a făcut-o să reziste, la 87 de ani, la două anestezii generale. Bunica mea, de la care toată lumea se aştepta să moară, a reuşit totuşi să ne ia prin surprindere, căci omul nu e făcut să accepte moartea cu seninătate. De ce am plâns? Era momentul să se stingă. Era doar o umbră a celei ce a fost. Era o mamă care nu-şi recunoştea copiii decât rareori, o bunică care se uita la mine ca la o straină, o străbunică inconştientă că avea cinci strănepoţi, o soră care îşi numea fratele mai mic de 70 şi ceva de ani "tânărul acela", o bătrânică creponată care se hrănea cu câteva amintiri stravezii, şi acelea populate uneori de personaje imaginare. Şi totuşi, despărţirea de cea care îmi fusese odată dragă şi-a revendicat lacrimile. A murit lângă cele trei fiice ale ei, pe care, conform tradiţiei, le-a iubit mai puţin decât pe baieţii ei. Cu lumânări, împărtăşanii, ca la carte. În somn, aşa cum şi-a dorit.
A fost harnică, deosebit de eficientă, chiar şi moartă - a reuşit să fie îmbălsămată, îmbrăcată şi aşezată în sicriu în mai puţin de două ore şi jumatate.
Niciodată n-am suspectat-o de bun gust, dar uite că şi-a ales pentru eternitate o rochie foarte rafinată, neagră, cu voaluri fine cu buline, genul de rochie retro cu care ai face furori la birou în ziua de azi. Şi-a pregatit şi un tulle brodat cu negru pe margine, foarte preţios, care s-o acopere. E o perfectă armonie în alb şi negru acolo în sicriu, poate cum mi-aş dori şi pentru mine, dacă nu aş prefera să fiu arsă şi aruncată în mare. Acum a apărut o icoană pestriţă. Nu, nu se poate fără ea - aşa trebuie. Nici n-am ceva mai bun s-o înlocuiesc. O s-o ignor şi o să continui să admir restul. Chiar şi faţa e întinsă, de la formol. Pare mai tânără.
A fost bună, mai ales cu străinii. A avut o viaţă grea, a muncit foarte mult - genul de om care nu se simte bine stând.
Cred că m-a iubit, atât cât poate iubi un om veşnic ocupat, forţat de împrejurări să mă crească. Îmi aduc aminte două cadouri primite de la ea: un yoyo care m-a bucurat foarte mult şi un ventilator din plastic în formă de nufar cu care m-am racorit într-o vară fierbinte la Techirghiol.
A avut un simţ contradictoriu al proprietăţii şi al echităţii, numai de ea înţeles.

Ce repede s-a desfăşurat totul, n-au trecut nici 48 de ore de când ne agitam în jurul ei, patru femei caraghioase şi un copil, chinuindu-ne să-i luam un puls pe care numai inimile noastre îl mai simţeau, cu toate că începuse deja să se răcească. Am şi ajuns la cimitir. Suntem în Tulcea, oraşul unde timpul se dilată, oraşul copilariei mele, oraşul uitat de lume, oraşul care ... ce vad acolo? are automate de bilete în staţiile de autobuz!?! şi am aflat că are şi un nigerian director la muzeul de artă! Paradoxuri, discrepanţe... ce dor mi-a fost de el! Aici nu ştii niciodată dacă te afli într-un vis frumos sau într-un coşmar, şi nici nu bănuieşti că ai putea fi în realitate. Chiar şi aşa, fără apă caldă curentă, tot m-aş refugia o vară acolo, să uit de mine...Dar n-o voi face, chiar dacă acolo se ascunde un Tonitza pe care doream să-l fur în copilarie, un spate perfect de femeie pe care voiam să îl dăruiesc surorii mele şi în faţa căruia căscam ochii câte o jumătate de oră. Pentru mine nu mai există drumuri care duc înapoi.
Am ajuns la groapă, eu, relativ simplu, dar cu cizmele acoperite pân' la glezne de noroi; nu inteleg totuşi cum au ajuns cei doi cu sicirul, cum s-au strecurat prin acest puzzle de mormite fară nicio alee, aşezate fără noimă, fără să respecte vreo linie, printr-un labirint de borduri şi gărduleţe. Unde e bunicul? A! Uite-l în cei doi saci de rafie! Mă duc să-l vad, ţopăind printre morminte, nedorind să tulbur liniştea de veci a nimanui. E mai galben decât mă aşteptam. De ce oare au pus mandibula separat de craniu? Groparii întârzie. E o zi plăcută, un soare straveziu, de iarnă, încălzeşte sufletele mulţimii de oameni care au iubit-o, sau măcar au respectat-o. Şi iată-mă faţă în faţă cu cel care a fost ghidul spiritual al copilăriei mele. Cum îi spun unui preot al Bisericii Ortodoxe Române că nu mă mai consider nici măcar creştină? Că am abandonat toate credinţele pe care mi le-a insuflat copil fiind şi asta m-a facut un om mai bun decât eram. Ca nu mai cred că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea lui, ci că a fost tocmai invers. Mai bine îi povestesc că am pictat în tinereţe o capelă.
Au venit groparii. Unuia dintre ei i s-a văzut fundul când s-a aplecat să bage sicriul în groapă. De ce oare o înclină aşa mult? Sigur i-au deranjat baticul. Nu mai contează acum. La final, nimic nu mai contează...

I'm a Momster

Au trecut aproape patru ani de când sunt mamă, o mamă, mama. Am încercat să fac ce trebuie, adică ce nu au făcut părinţii mei şi exact invers de cum te sfătuiesc babele băgăreţe. Nu i-am pus căciulă când nu-mi puneam mie, nu i-am dat medicamente "preventiv", am abandonat căruţul undeva pe lângă Herăstrău şi am purtat-o în braţe, i-am explicat şi superexplicat cerinţe, dorinţe, concepte, sentimente, am încercat să nu mă sacrific prea tare ca să nu ajung să-mi vărs frustrările pe ea, i-am dat posibilitatea să facă alegeri şi să ia decizii, i-am împărtăşit dragostea necondiţionat, mi-am muşcat limba ori de câte ori îmi venea să leg te iubescurile de cât de frumoasă sau deşteaptă e, am diferenţiat alintul de răsfăţ, am fost fermă atât cât a trebuit, caldă atât cât am putut, mi-am recunoscut greşelile, i-am clădit încrederea în sine, i-am stimulat inteligenţa, i-am incurajat efortul, am ascultat-o şi am înţeles-o, am petrecut timp cu ea, pentru ea... Rezultatul? Un copil fericit şi conştient de sine.
Şi cumva printre toate astea am reuşit s-o dau în bară? Ooo da! Şi încă grosolan.

Vezi ilustraţia de mai sus? Poate să-ţi placă sau nu, puţin îmi pasă. Dar îmi pasă dacă îi place ei. Şi ea mi-a spus că da! Mi-a spus de câteva ori în timp ce o desenam: "Mami, îmi place! Îmi place mult fetiţa asta cu părul albastru." Ce cuvinte de încurajare venite pe neaşteptate! Am continuat cu spor şi am ajuns la ceea ce credeam eu că e finalul. ("Hm, speranţe de diletant care nu se desparte de lucrare!") Şi aici a intrat în scena judecatorul: "Iar ai stricat compoziţia! De ce ai tăiat pasărea aia? Părul e prea mare, nu e el centrul de interes!" Şi sutele de drăcuşori pe care îi ţin cu greu sub control s-au pornit atunci a şuşoti între ei: "Are dreptate! De ce nu gândeşte mai mult? De ce nu aplică regulile dacă nu e în stare să le încalce cu graţie? A ratat-o, nu e bună de nimic! Mai bine o distruge! Distruge! Distruge..." Şi am mototolit-o. Am revărsat toată furia neputinţei mele pe biata hârtie colorată. Aproape instantaneu m-au trezit la realitate plânsetele fetiţei şi privirea ei terifiată. Printre suspine şi ţipete am reuşit să descifrez: "De ce mami? Mie imi plăcea!" "O repar! O repar!" am strigat în disperare de cauză. Am căutat sprijin în jur dar nu am găsit decât priviri dezamăgite şi cuvinte dure şuierate printre dinţi. "O caşerez, ai puţină rabdare, o repar acum!" Dar lacrimile nu se opreau. În câteva secunde am identificat aracetul, pensula potrivită şi un carton, cu o eficienţă străină de mine. Dar lacrimile nu se opreau. În alte câteva secunde am reuşit să o caşerez. Se îndreptase aproape complet, abia se mai zăreau daunele. Dar lacrimile nu se opreau. "O corectez! Mai desenez nişte păsărele! Regândesc compoziţia! O să fie bine! Îmi pare rău că am mototolit-o!" Dar au venit aceleaşi invariabile cuvinte: "De ce mami? Mie imi plăcea!" Şi lacrimile nu se opreau...

Două păsărele mai târziu, atmosfera se mai calmase, lacrimile se opriseră, trauma se instalase. Şi din păcate traumele nu vin cu buton de "uninstall". Cum se traduce asta? In fiecare seară începând de atunci fetiţa spune la culcare, chiar înainte de a-şi sigila pleopele: "Sunt un pic tristă. Nu înteleg de ce a mototolit mami desenul. M-am speriat. Mie îmi plăcea." A trecut cam o lună de la incident. In primele zile am avut impulsul să muşamalizez totul, să ascund mizeria sub preş, să încerc să o fac să uite. Dar apoi am realizat că niciodată nu-i voi putea suprima teama de reacţiile mele, sau şterge din subconştient sentimentul că nu îmi pasă de părerea ei. Cum nu pot da timpul înapoi, tot ce pot face este să-i explic şi să îi cer iertarea. Şi de atunci o fac în fiecare seară. Şi dacă nu o fac eu, o face tatăl ei pentru mine. Şi sper că peste ani, când se va confrunta cu traumele copilăriei, să ştie măcar de unde provin. Poate aşa va reuşi să sară peste câţiva ani de terapie.

Desenului i-am gasit un loc în camera ei şi de fiecare dată când mă uit la el imi amintesc de monstrul din mine care pândeşte momentul să iasă din nou la iveală. Dar în adâncul sufletului sper că va veni un moment când ei îi va aminti că nu trebuie să renunţe prea uşor, că toate problemele au soluţii. Poate după ce mă va ierta...

Cine a fost 2010 şi ce a vrut el de la mine

2010 m-a învaţat diverse lucruri:
- că poţi supravieţui spunând adevarul în proporţie de 95% + 5% minciuni involuntare.
- că simpla menţionare a cuvintelor "penis" şi "vagin", banale din punctul meu de vedere şi care nu fac altceva decât să numească părţi anatomice ale mamiferelor, încă poate stârni revoltă şi controverse nebănuite.
- că am cu cine să împart profunzimile şi că ar trebui sa fiu recunoscătoare pentru asta, superficialităţile sunt cele pentru care încă mai caut clienţi.
- că nu e cazul să cauţi răspunsuri la întrebări pe care încă nu le ai.
- că nu oricine îşi permite să fie superficial.
- că dacă nu eşti fericit fără bani, nu vei fi fericit nici cu ei.
- că e nevoie să mergi înapoi pentru a putea să-ţi iei avânt.
- că e bine să nu judeci niciodată oamenii, ci doar faptele, dacă tot e musai să judeci ceva.


Şi am mai aflat un lucru destul de interesat despre mine - gândesc cu ambele emisfere în aceeaşi măsură. Cum mă ajută asta, nu prea ştiu, dar este o explicaţie pe care o căutam de mult pentru dualitatea şi inconstanţa mea, pentru bătălia permanentă care se dă în capul meu între raţiune şi instinct, pentru faptul că pot savura arta cu o imensă plăcere, dar apreciez oricând o problema de matematică, pentru alternarea obositoare a momentelor de logică solidă cu cele de lipsă totală a ei. Şi dacă am chef, pot să dau vina pe asta şi pentru faptul că încurc dreapta cu stânga.
Se zice că ar fi o chestiune de dorit, un echilibru de care e nevoie, dar pe mine nu mă ajuta deloc să ştiu cine sunt sau să aflu ce vreau, si odata ce-am aflat, sa nu ma schimb a doua zi, nici să ştiu încotro s-o pornesc. Dar asta e, nimeni nu-i perfect! Şi poate că aşa mi-e dat sa fiu. Mereu schimbatoare, sunt totuşi autentică în toate gândurile şi acţiunile mele contradictorii.

Voi încheia acest an cu o povestioară zen pe care am de gând să mi-o aduc mai des aminte în 2011, mai ales în momentele în care încep să curgă aberaţiile.

Un maestru şi elevul său stateau şi admirau o superbă zi de primăvară. La un moment dat, elevul spune:
- Ce zi frumoasă!
La care maestrul adaugă:
- Aşa e, dar ce păcat să o spui.

Un an fericit tuturor!

A fi sau a nu fi

Încerc de ceva timp să îmi detemin statutul: fumătoare sau nu. O scurta istorie a incursiunilor mele in lumea tutunului cred ca ar ajuta în acest sens: m-am apucat cand aveam 14 ani, din teribilism, evident, ca orice adolescent nebăgat suficient în semă, m-am lasat cand aveam 22, victimă a influenţelor viitorului meu soţ nefumator, m-am reapucat cand avam 24, păcălindu-mă că aşa voi trece mai uşor peste moartea prematură a tatălui, m-am lasat când aveam 25, la porunca conştiinţei mele de potenţială mamă responsabilă, iar de dragul distracţiei la 29 m-am apucat din nou. Sau nu. Nu am fumat niciodată foarte mult, perioadele cu un pachet pe zi au fost destul de scurte, pe la mijlocul primei sesiuni de intoxicare. Acum fumez din cand in cand narghilea, destul de rar pentru că sunt prea leneşă să o fac, şi cam jumătate de pachet când ies seara cu prietenele. Fie că se întamplă de două ori pe saptămană sau o dată pe lună. Între timp nu simt absolut nici o nevoie de a fuma. Nu sunt dependentă, cu un mic efort sunt sigură ca aş rezista şi tentaţiei din serile petrecareţe. Dar oare vreau? E adevarat ca mi-am pus pe frigider un mare afiş în care declar un NU hotărât alcoolului, ţigărilor si dulciurilor, pe care bine-nţeles că l-am scris într-o dimineaţă de mahmueală cumplită, dar chiar îl iau în serios? Sau îl folosesc pe post de reminder că de fapt excesele sunt cele dăunătoare? Însusi Buddha a ales calea de mjloc, de ce aş face eu altfel? Atâta timp cât nu simt nevoia să îmi cumpar tigări sunt în siguranţă. Sau nu? Sunt un dusman declarat al dependenţelor, de ce aş intra în deplină cunoştinţă de cauză în jocul lor? Nu cumva pentru a le învinge mai apoi şi astfel a-mi întări puterea? Dar nu cumva riscurile sunt cam mari doar pentru a-mi face orgoliul sa zâmbească? De ce simt că mă joc cu focul? De ce nu am descărcat măcar miraculoasa carte anti fumat pe care am primit-o pe mail? De ce? De ce?

Viaţa in roz. Şi portocaliu. Că doar sunt vesele, ne bine dispun!

Trăiesc la înalţime. Mai precis la etajul 7, acolo unde mirosul maşinii de gunoi urcă doar vara şi apa caldă doar noaptea. De câteva zile mi-e dat, cu voie de la Primarie, să văd oameni tropăind pe la ferestre, jucându-se cu polistirenul, cântând inepuizabil din maşinile de găurit şi vociferând în limbajul colorat-muncitoresc atât de răspândit la noi pe plai. Forfota aceasta suspendată îmi trezeşte la viaţă fantomele copilăriei care mă înfricoşau spionându-mă pe la geamuri, îmi bulversează visele dulci de la 7 la 9 şi îmi spulberă vaga concentrare de peste zi, cu care reuşeam de obicei să coordonez serviciul, desenul, copilul şi bucătăria. În disperare de cauză, am plasat sarcina gătitului în grija soţului. În cazul puţin probabil în care o va lua în serios (au trecut deja două zile şi încă nu se simte vreo mişcare în acest sens), ne asteaptă o cură hipercalorică de cartofi prăjiţi şi brioşe, menită să calce in picioare dispreţuitor ideile mele de dietă echilibrată. Sa zicem că va merita...Sper doar că, odată cu izolarea termică - a locuinţei, nu a fundurilor noastre - să nu apară pe faţada blocului combinaţia fatală roz-portocaliu specifică Sectorului 2, care să îmi strepezească dinţii ori de câte ori mă întorc acasă. Dacă e cineva care nu crede că e mortală îl sfatuiesc să o încerce pe pereţii din dotare - în şase luni garantez depresia. Dar asta e, ştiam de mult ca bunul gust nu e chiar punctul forte al românilor, e un risc pe care mi l-am asumat cand am decis sa rămân aici, în ţara lui Cătălin Botezatu şi a lui Iurie Darie. Şi oricum "calu' de dar nu se caută la dinţi", deci acum ar cam trebui să mă opresc din aberat pe această temă.

Locuiesc cu un înger

Cum mi-am dat seama de asta? Cred că atingerea din fiecare dimineaţă a buclelor ei blonde pe faţa mea m-a facut să realizez, sau privirea ochilor ei negri aparuţi în virtutea voinţei mele de a nu arăta ca un clişeu, sau poate joaca interzisă a mânuţelor ei prin părul meu pe care nimeni nu are voie să-l atingă. Sau o fi faptul că aseară am dansat cu pietre în buzunar pe muzică cu pătrăţele, doar pentru că aşa mi-a cerut. Dar nu, nu...nu e asta, pentru că ştiam de mult. E aroma ei de fiinţă pură, mirosul tuturor pupicilor de peste zi pe care îi primeşte, şi pe care îi şterge cu nonşalanţă, făcând imposibilă tentativa mea de a ajunge la un milion. Sau poate zgârcenia cu care dă sarutările înapoi, făcându-le astfel de zeci de ori mai preţioase, sau poate generozitatea cu care oferă zâmbete tuturor, îmbătând de încântare moşi şi babe. Nu reuşesc să mă hotărăsc...Cred totuşi că e seninătatea cu care îşi acceptă propria transformare atunci când susţine că preferă culoarea verde, dar în curând va prefera galbenul. Sau poate înţelepciunea cu care percepe diversitatea...Îmi aduc aminte de o conversaţie pe care am avut-o cu luni în urmă - avea cam doi ani jumate - stăteam în pat şi ne alintam reciproc, ca în fiecare dimineaţă. Sugându-şi degeţelul concentrată mă întreabă:
- Mami, Andrei are penis?
- Da iubita mea, are.
- Da' eu nu am penis.
- Nu, draga mea, nici eu nu am.
- Nici Anais ...
- Noi avem vagin. Suntem fete.
- Da... Suntem diferite.

Sau poate sunt toate acestea împreună. Dar cred că mai presus de toate e sentimentul pe care îl gravează în sufletul meu atunci când spune că nu îi place că noi - parinţii ei - ne certăm. Şi poate nu ar fi nimic, dacă nu ar preciza după, cât de mult ne iubeşte. Şi poate nu ar fi nimic dacă nu ar fi simplitatea cu care concluzionează, dupa explicaţiile şi scuzele noastre: "Noi ne iubim, dar ne mai şi certăm." Şi poate nu ar fi nimic dacă în momentul împăcării noastre nu ar veni să ne îmbraţişeze picioarele şi nu si-ar strecura mutriţa veselă în mijlocul acestui siropos "group hug". O da! Mutriţa ei de porţelan unicat. Şi vocea ei de clopoţel delicat!
A plecat de câteva ore şi casa şi-a pierdut aripile fără ea. Pereţii răsună a gol iar ceasurile parcă merg anapoda. Au mai rămas 1 200 de minute până voi locui din nou cu un înger.

Confesiunile conştientului meu

Funcţionez pe bază de ceai verde.
Nimeni nu ştie că port două şosete diferite când ies în oraş, şi asta nu pentru că mi se pare cool, aşa ca fiicei mele de trei ani, ci doar pentru că nu gasesc două identice în marea de ciorapi fini care îmi populează un sertar.
Am un curaj nebănuit când fac lucrurile pentru prima oară, a doua oară însă mă înec în frică, deşi prima oară a ieşit totul bine. Probabil ăsta e felul meu de a ma lupta cu obişnuinţele, e pretextul meu inconstient de a încerca tot timpul ceva nou.
Fără să vreau mă schimb periodic. De haine în fiecare zi, de idei în fiecare săptamână, de personalitate în fiecare an, de sentimente în fiecare deceniu. Eu cred că doar aşa menţin fierbinte dragostea soţului meu, el imi spune ca ar vrea de fapt constanţă si că a obosit să înţeleagă fiecare nouă eu. Iar eu îl cred de fiecare dată şi continui să mă schimb de fiecare dată.
Când sunt racită ador filmele proaste şi aş mai adauga la ele doar nişte fructe în ciocolată.
Mi-am dorit cu ardoare să am alături de mine pe cineva care se scoală înaintea mea, care imi pregateşte ceaiul şi micul dejun, care mă trezeşte cu pupici, care se uită la mine, surprins de fiecare dată ce curbură frumoasă are mandibula mea. Tot ce am primit, sau ce am ales de fapt, este cineva care se scoală la câteva ore după mine, prea tarziu ca să îmi pregatească micul dejun sau să mă trezescă, poate doar la realitate, care consideră că mă cunoaşte suficient de bine ca să nu mă mai privească insistent. Îl iubesc oare mai puţin pentru asta? Nu. De fapt, nu ştiu cum l-aş iubi dacă.....
Din cinci în cinci ani îmi actualizez vârsta, deci anul ăsta ar trebui să fac saltul de la 25 la 30. Upgrade and reboot. Doar că hardul este cam plin, iar procesorul dă semne de uzură. Ventilatoarele au devenit gălăgioase, iar placa de baza e cam aglomerată. Placa video şi cea audio încă funcţionează în parametri, iar RAM-ul l-am extins de curând. Deci o reinstalare a sistemului de operare ar trebui să fie de ajuns pentru moment. Va fi o problema însă peste 5 ani, cand nu voi mai găsi programe compatibile.

Marmorel si patratel

Mare clădire a BRD-ului din Piaţa Victoriei, dezvăluie-ţi tainele, căci mare e înalţimea ta şi rata dobânzii şi numarul comisioanelor. Luminează-mi gândirea neputincioasă cu o explicaţie, nu musai logică, dar care să mă elibereze de chinul frământărilor. Pogoară asupra necredincioasei de mine duhul înţelepciunii care să-mi spună la ureche de ce era lipit pe o placă de marmură un autocolant ce imită marmura, demn de orice bodegă de mâna a treia. Mă jur pe puterea banilor că l-am văzut înainte să beau cele trei halbe de bere la terasă, ca dacă nu treceam pe la bancomat nu aveam bani să le cumpăr. Neputincioasa de mine l-a pipăit, i-a strigat "Sesam deschide-te!", l-a ciocănit, a tras chiar şi de colţişorul dezlipit în speranţa că misterul se va limpezi, dar nimic, nici calea secretă către măruntaiele bancomatului nu s-a arătat, nici vreo crapatură justificatoare n-a apărut. Pâna la urmă am plecat neîmpacată - începusera gardienii să mă ia la ochi, dar nu înainte de a aduna câteva probe pentru eventuale investigaţii ulterioare. Partenera mea de halbe a imortalizat faimosul abţibild marmorat folosindu-se de un telefon de ultimă tehnologie, cu cameră foto încorporată. Nu că nu aş fi avut şi eu aşa ceva, dar imi lipsea cu desăvârşire ştiinţa utilizării lui. După îndelungi dezbateri nu am ajuns la nicio concluzie. După câteva săptămâni autocolantul este la locul lui, pierdut printre sutele de plăci de marmură autentică, iar mintea mea limitată încă nu a găsit explicaţia prezenţei lui. Mult succes celorlaţi care vor încerca. Îi rog pe aceasta cale să aibă milă de un umil client al băncilor româneşti şi să împartaşească explicaţia deghizării nejustificate a nevinovatei plăci de marmură.




Cica nu e marmura, e granit. Silly me! Si sintetic pe deasupra. Misterul devine din ce in ce mai transparent.

Gol

Cu toţii avem integrate în noi spaţii libere, mai mari sau mai mici, în funcţie de cât de mult ne-a dorit universul.....sau poate părinţii. Când suntem copii le umplem uşor, cu un deget, o păturică, sau poate o pernută pe care nu o mai lăsăm din braţe, dar spaţiile astea cresc, se dilată precum un uter de femeie gravidă pe măsura ce creştem şi noi, ne solicită atenţia, ne strigă, îşi revendică dreptul de a fi pline. Atunci unii dintre noi aleg să le umple cu alcool, alţii cu ţigări, unii cu nostalgii, alţii cu răutăţi, unii cu mâncare, alţii doar cu ciocolată. Cei care simt că spaţiul lor gol le-a cuprins tot sufletul încearcă disperaţi să îl umple cu droguri...Mai sunt unii care îl umplu cu cărţi, de citit, sau de joc, cu copii, cu muncă, cu shopping... În general orice combinaţie e posibilă, atâta timp căt vrei să reprimi durerea propriului vid.
Voi cu ce vă umpleţi spaţiile goale? Cu ce substituiţi adevaratele nevoi pe care nu aveţi curaj să le aflaţi? Ce va ajută să simulaţi mai bine fericirea?

Am cumpărat de curând o lanternă. A fost un chilipir, m-a costat doar două vise şi un sărut. Dar era magică, sau cel puţin aşa mi-a spus băiatul cu privire de nebun când mi-a vândut-o. Eu l-am crezut, aşa cum l-am crezut şi pe cel care mi-a vândut ochelarii de soare cu care arătam ca o libelulă. "Luminează excelent, a zis, dar numai ce nu ştii că vrei să ştii". N-am înţeles, aşa că am luat-o cu mine, s-o mai studiez un pic, când am plecat în excursia spre Telfus. Drumul nu fusese programat din timp, aşa cum ar fi trebuit, dar s-a ivit o ocazie, şi nu am putut refuza. 30 de Euro dus/întors, două analize pe vise incluse, plus o radiografie a sentimentelor gratuită. M-a mai costat ceva şi biletul de expres până la aeroport, dar nu mult, doar două zile de plâns, la alegere. Am ales două zile de luni , căci par mai naturale lacrimile lunea, sunt mai fluide. Până la urmă se poate spune că a fost o afacere bună.
Când am ajuns eram un pic dezorientată, nu ştiam încotro s-o apuc, toate străzile aveau nume ciudate, numai ghicitori şi anagrame peste tot. După o oră şi ceva de întors harta în direcţia acelor de ceasornic, uneori şi contra, am sunat la soţul meu să mă îndrume, aşa cum fac mereu când mă pierd prin Bucureşti. Suna ocupat, dar sunt sigură că reţeaua era de vină. El nu ar putea fi niciodată prea ocupat pentru mine...
Am luat-o până la urmă pe o străduţa prost lumintă, cu piatră cubică. Mi-am scos lanterna, cu gândul să o folosesc ca pe o armă contondentă la nevoie. Era aprinsă însă şi orice i-aş fi făcut nu reuşeam s-o sting. Simţeam că aşa, cu ea aprinsă, nu fac decât să îmi divulg poziţia inammicului, şi toate amintirile alea reprimate care se uitau furioase către mine mă făceau să tremur. Sau poate aerul rece era de vină. Nu ştiam ca poate fi aşa de frig şi întuneric înauntrul unui suflet pe care îl credeam bun şi cald. Dar am găsit acolo pitite prin cotloane, unde numai lanterna mea putea să bată, furie şi răutate, şi răzbunări pe care nu ştiam să le fi gândit veodată, şi vanitate şi trădare.
Am mers înainte, nu pentru că aş fi fost eu cine ştie ce curajoasă, dar aveam în faţă ceea ce părea a fi o bodegă. Gândul la un vin fiert care să mă-ncălzeasca era suficient de tentant ca să mă facă să mai înfrunt câteva coşmaruri timpurii şi niscavai dureri adolescentine.
Înauntru nu era decat o măsuţă şi un scaun. În rest nimic, doar mult s p a ţ i u - g o l. O chelneriţă lâncezită, tip vânzătoare comunistă, m-a întrebat într-un final ce vreau.
- Aveti vin fiert? Aş vrea şi ceva cald de mancare şi...
Mi-a tăiat-o scurt:
- Nu avem decât hârtie şi creioane, la desert gumă plastică sau tempera şi de băut doar tuş.
Lanterna încă încleştată în mâna mea a început să clipească epuizată. Se pare că nu mai aveam nevoie de ea. Aflasem în sfârşit cu ce trebuie să umplu tot spaţiul acela gol. Nu era o casă mai mare, nici mai mulţi bani, nici mai multă apreciere din partea celorlalţi, nici distracţii deşănţate, nici vacanţe exotice. Era doar dreptul meu de a face ce îmi place.

Cu mac sau cu susan?

După-amiaza e însorită, Bucureştiul, imperturbabil, e la fel de morocanos ca astă iarnă. Ies mecanic de la metrou şi mă opresc la semafor. Îmi dau o palmă în gând: "Hei, trăieşte! Observă! Se întâmplă lucruri în jurul tău..... Ce stai la semafor ca o papusă de paie, aştepţi să se cace ciorile pe tine?" De fapt aştept să se facă verde. Ridic ochii, văd ţigăncile cu liliac înflorit şi zâmbesc. Aproape instantaneu simt că m-am ridicat cu cel puţin o palma deasupra celorlalţi. Apar doi tipi. Cand au ieşit de la metrou păreau trei, dar sunt de fapt doi. "Poate pe unul l-au mâncat." Baieţi răi. Gălăgioşi. Li se citea agresivitatea în gesturi, în îmbrăcaminte, în priviri. Înalţi. Destul de frumuşei. Suflete negre. "Nu-mi place de ei." Nici mie, deja am coborât din nou la sol. "Ştii că nu e numai vina lor că sunt aşa, ştii că sunt nefericiţi!" Ştiu, da' tot nu-mi plac. Unul dintre ei vrea să-şi aprindă o ţigară. Scoate o brichetă care nu merge, se enervează şi o aruncă pe jos. Sfidător. Provocator. Sunt sigură că ştia că nu merge. Gestul avea ceva regizat în el. "Sau poate e doar drogat." Paralizez de nervi. Ar trebui să mă iau de el. "E prea târziu, trebuia să reacţionezi mai rapid. Şi oricum ai replici de doi lei când eşti nervoasă." Să-i spun politicos că a scăpat bricheta. "Tu chiar vrei să ti-o iei? Vezi că o să-ţi tremure vocea!" Poate ar trebui să mă aplec eu să o iau şi să mă duc să o arunc la coş. Umilinţa gestului meu sigur va trezi simpatia publicului. E imposibil să nu fie mişcaţi de o fată frumoasă care adună mizeria unor golani. "Te flatezi, vezi că nu eşti machiată!" Ignore, ignore! Dacă nu pot să-i schimb pe baieţii răi, măcar îi schimb pe ceilalţi din jur. "Poate ar trebui, da' grăbeşte-te că-i verde!" Un val de oameni mă mână din spate. Păşesc peste brichetă aparent la fel de nepăsatoare ca ceilalţi.

Asta a fost acu' vreo saptămână. Ieri am fugit cu jumătate de oră mai devreme de la serviciu. Mă întâlneam cu o prietenă în centru şi vream să evit aglomeraţia de la ora 6. Obişnuim să păcatuim din când în când cu câte un mac. Şi ne place să o facem împreună. Dar îmi e atât de foame! Nu cred că mai rezist încă o oră. "Normal, că n-ai mancat decât 200 grame de fasole tare!" Nu mă doare, nu mă doare, c-am mâncat fasole tare! "Ia-ţi un covrig!" Îmi iau că nu mai pot. Dacă nu mi-l iau, o să mănânc prea multă otravă din aia.
- Doi covrigi, vă rog, unul cu mac, unul cu susan.
"Parcă ai zis unul!" Nu-l mănânc, să-l am în geantă. Nu strică niciodată să ai un covrig la tine. Ştii că sunt rea de foame. De fapt nu m-am putut decide de care să-mi iau. Aud un foşnet ciudat. Mă uit circumpsectă la vânzătoarea de covrigi din staţia lui 300. Număra restul meu, adica 8 hârtii de un leu cu o mănuşă de plastic pe mână. Mă întreb de ce. Îmi dă restul şi se duce să îmi aducă covrigii. Cu aceeaşi mână. "Cu acceasi mănuşă vrei sa spui, e evident că mâna era aceeaşi!" Ce naiba face asta, e retardată? Iar mă blochez. "Nu crezi că ar trebui să îi spui că scopul mănuşii era tocmai să-ţi apere covrigul de mizeria banilor?" Ba da! "Atunci spune-i odată, ca vine 300."
-Mersi!
Da' măcar m-am uitat urât la ea! Acum sunt cu doi covrigi murdari în autobuz. "Or fi fost doar banii tăi, sau stătea de dimineaţă cu mănuşa aia?" Şi mi-e foame . Rău. Am destui anticorpi, nu te îmbolnăveşti decât dacă ţi-e frică de asta. "Sunt sigură!" L-am mâncat. Acum când scriu încă sunt ok. De fapt l-am mâncat puţin mai devreme şi pe al doilea. "Poate microbii nu supravieţuiesc pe covrigi peste zi." Vrei să spui peste noapte. Nu mă fac pe mine nişte bani!

Degeaba am plecat mai devreme ieri, tot sardină la conservă am ajuns. Pardon, la metrou. "Seamănă!" Ce? "Metroul cu o conservă." Da, nu contează..... E un tip în spatele meu. Un burtos, nu l-am vazut prea bine că n-am avut curaj să mă uit. "Te pipăie?" Nu, dar nu sunt convinsă că nu mă atinge cu un penis în erecţie. "Bleah! Şi?" Poate mi se pare. Mă dau puţin într-o parte. "Nu prea ai unde!" Hai că mai coboară unii la Universitate. "Şi urcă mai mulţi." Mă bag şi eu puţin de tot între doi tineri paşnici. Se mişcă şi ăla. Acum e clar! Iar devin tangente corpurile noastre. De fapt mâna mea cu partea necunoscută a lui. "De fapt partea lui cu mâna ta. Că tu stai pe loc, doar el mimează mişcarea aia ritmică din bazin, ştii şi tu care. Eu zic să te intorci să-i spui vreo două." Dacă mi se pare? Dacă are săracul om probleme cu echilibrul? "Şi cu locul ăla care s-a eliberat în spatele lui ce probleme are, de ce nu vrea să se ducă acolo?" Poate coboară şi el la prima. Uite staţia, mă fofilez acum spre uşa. Am enervat câţiva cu mişcarile mele. Nu ştiu dacă a coborat sau nu. "N-ai avut curaj să te uiti în spate?" Nu.


"Ce încerci sa spui aici?"
Că viaţa e plină de alegeri. "Stiu, stiu: Cu fustă sau cu pantaloni? Comand carbonara? Nu era mai bine bolognese? Să mă căsătoresc sau să mai aştept? Oare mi-am dat prea mult parfum? Mă duc la serviciul ala nou care o să stoarcă tot din mine sau fac un copil? Oare nu e prea devreme? Oare nu va fi prea tarziu? Să o cumpăr oare? Nu e prea scumpă? Tiramisu ala cred ca avea vreo 500 de calorii, oare nu era mai bine îngheţată? Îi spun şefului că a greşit sau nu?" Stop!
Suntem presaţi în permanenţă să luăm decizii. La fiecare mişcare pe care o facem. Şi niciodată nu suntem multumiţi de ele, le regretam, ne întrebăm mereu "Ce-ar fi fost dacă......?" Bune sau rele, sunt ale noastre şi ar trebui să învăţăm să trăim cu ele. Poate uneori ar trebui să avem mai mare încredere în instinctul nostru, poate alteori ar trebui să fim conştienţi că nu putem avea habar ce ne rezerva universul dacă luam decizia "bună". Poate că totuşi n-ar mai trebui să fim atât de supăraţi pe noi şi dezamăgiţi de tot ceea ce facem. Poate ar trebui sa fim mai îndurători cu noi, să ne acceptăm aşa slabi cum suntem. Viaţa nu e o competiţie, viaţa e o călătorie! Hai să trăim şi să vedem! Poate că până la urmă deciziile noastre proaste nu sunt chiar atât de rele precum par.

Ştirile pe scurt

aprilie 2010


PĂMÂNT: Cutremure, erupţii etc.
EUROPA: Falimente şi accidente.
ROMÂNIA: Epidemia de sărăcie se propagă cu intensitate maximă.
BUCUREŞTI: Merge înainte triumfător prin gropi, nu se poate opri pentru că nu găseşte loc de parcare.
SERVICIU: Naivitatatea şefului meu depăşeşte cote alarmante.
ACASĂ: Multitasking la greu.