Ziua a treisprezecea

Cea mai mare sperietură de luna asta am trăit-o atunci când am crezut că mi s-a stricat maşina de spălat vase.

amr 17

Gândul zilei. Ziua a doisprezecea

Abia acum când dintr-o ciudată întâmplare am pus-o invers am realizat că toată viaţa mi-am pus cureaua într-un singur sens.

amr 18

Gândul zilei. Ziua a unsprezecea

O iubesc. O iubesc când e cu zâmbetul până la codiţe şi parcă şi mai mult când e cu două lacrimi atârnate în vârful obrajilor.

amr 19

Gândul zilei. Ziua a zecea

Continui să mă întreb de ce soţului meu îi plac toate pozele în care arăt ca un şoricel.

amr: 20

Thought of the day. Day nine

F M's body is about to find equilibrium.

21 days left to force my lonely neuron to think something. Anything.

Gândul zilei. Ziua a opta

Cel mai tare mă enervează faptul că mă enervez.

amr: 22

Gandul zilei. Ziua a şaptea

Fiica mea a preluat câteva plăceri de la bunicii ei: plăcerea de a se înzorzona, plăcerea de a-şi face unghiile cu lac si plăcerea de a fi scărpinată pe spate.

amr:23

Gândul zilei. Ziua a şasea

Sunt ceea ce sunt şi mi-e foarte greu sa fiu altcineva.

amr: 24

Gândul zilei. Ziua a cincea

Nu pot trăi fără stress. Dacâ nu îl am şi nici nu-l găsesc de cumpărat, îl confecţionez cu mijloace proprii.

amr: 25

Gândul zilei. Ziua a patra

Nu trăiesc din artă (din păcate). Trăiesc pentru artă.

amr: 26

Gândul zilei. Ziua a treia

Pentru ca o lucrare să devină operă de artă este nevoie de două procese care sa ruleze concomitent în background: unul cognitiv şi unul emoţional.

amr: 27

Gandul zilei. Ziua a doua

Cu cât încerci mai mult să te apropii de perfecţiune, cu atât te îndepărtezi mai tare de ea.


amr: 28

Gandul zilei. Ziua intâia

Din când în când îmi place să schimb perspectiva. Aşa că îmi iau laptopul şi mă mut în celalalt colţ al camerei.


amr: 29 de zile

High on Caffeine

Mă plimb de-a lungul camerei, îmi muşc buzele şi îmi mănânc unghiile în acelaşi timp şi în acelaşi ritm cu neuronii mei care se învârt haotic în jurul unei singure insistente idei - "trebuie să mă concentrez!"
De fapt cred ca e de la cafea.
Am fumat-o mai devreme pe cea pe care am denumit-o "ultima ţigară". Doar "ultima ţigară" fără alte amănunte de genul: pe anul ăsta, pentru totdeauna, pentru urmatorii 3 ani... Om vedea. Deşi nu am obiceiul sa fumez acasă, mi-am zis că doar aici, într-un mediu relativ curat, mi-aş putea da seama mai bine de gustul ei prăfuit tuberculos care te intoxică din interior, îţi zgarie surd plămânii şi îţi otrăveşte ficatul deja fragezit de tot alcoolul şi  de toate ciocolatele de peste viaţă. Nu poţi să simţi gustul ei adevărat când e împachetat cu ritmul muzicii şi cu Blody Marry şi cu oameni care se distrează în jurul tău. Atunci e bun, plăcut, ameţitor, ademenitor. Ce bine e deghizat! Dintr-o împuţiciune se transformă în ceva atât de apetisant! Ce putere de a metamorfoza senzaţiile are creierul nostru! De a altera întreaga realitate doar pentru  a ne oferi un fragment din ceea ce credem că vrem.
Brr! Tare cafeaua!
Acum că a adormit copilul m-am hotărât brusc să mă concentrez la întărirea relaţiei de cuplu. Continui mai târziu.
............................................................................
Filmul ruleaza şi mă simt oarecum mai liniştită, dar încă îmi rod unghiile. Neuronii insistă să se zbată, acum puţin mai ameţiti. Doctor Who îşi îndeplineşte misiunea.
Şi, deşi ştiu că nu ar trebui, nu mă pot abţine să nu fac balanţe de sfârşit de an şi promisiuni de inevitabil început de an. "Voi insista asupra ilustraţiilor de carte" imi zic. Am facut o listă cu textele cu care voi lucra - planul pe urmatorii doi ani. "E lejeră. E realizabilă. Trebuie doar să evit elementele perturbatoare. Şi să ţin sub control pornirile autodistructive. Şi să mă concentrez!"

Deci la final de an am:
a fuckable husband
a lovable kid
a doable list

Rezonabil.

Cum să ratezi o zi din viaţă

- Mami, mami!
- Mmm.
- Mami, tati are ochii verzi, eu am ochii negri, tu de ce ai ochii roşii?
- Mmmm.
Mă duc la baie. Nu reuşesc să îmi văd pupilele. Mă spăl, dar nu-i nici o îmbunătăţire. Mă duc la bucătărie. Torn un litru de apă pe gât. Mă apucă ameţeala.
- Mami, hai să ne jucam!
- Îhî, imediat. Stai să mâncam ceva mai întâi.
 Mâncarea îmi dă suficientă energie să mă târâi urmatoarele trei ore.
- Iubita mea, nu vrei totuşi să te uiţi la Tom şi Jerry?
Punem Tom şi Jerry. Dvd-ul are cam o oră jumate. E perfect. Închid ochii şi încep să vad tot felul de monştri. Încerc să îmi aduc aminte dacă în taxi am stat în faţă sau în spate. Nu reuşesc. Îmi aduc aminte în schimb de nişte porumb şi o carne de vită tare pe care nu puteam să o mestec. Efectul Ketonal-ului incepe să se simtă.
- Mami, s-a terminat Tom şi Jerry!
Uh, un nou val de energie.
Pupilele au început să apară.
Ciorba de perişoare îşi face treaba.
SMS unei prietene de suferinta: "Nu mai vreeeeaaaaaau!"
Nu mă crede. Zice că a fost fun.
Până seara reuşesc să mă recompun. Adun chiar şi hainele aruncate.
Îmi dau seama că mai e puţin şi se face luni.
- Hai la nani iubita că mâine ne sculam de dimineaţă!

Autoportet

Sunt brunetă, dar conduc ca o blondă. Am un soţ care nu suportă spanacul, o fetiţă  de patru ani şi jumătate care mi-a spus mai devreme că sigur mă va invita la nunta ei, că doar suntem prietene, şi o pisică căreia îi miros picioarele.
Sunt medie de înălţime, de greutate si de frumuseţe. Am multiple talente: ştiu să gătesc, să enervez oameni, să desenez, să fac bagaje şi să fac dezordine.
În urmă cu câteva zile mi-am declarat la recensământ soţul ca fiind capul familiei. După ce mi-a trecut enervarea produsă de stupiditatea întrebării am stabilit împreuna cu recenzorul că citirea apometrelor şi plata întreţinerii sunt criterii suficient de solide in stabilirea funcţiei.
Îmi place să beau ceai, să mă uit la filme şi să mănânc chipsuri în secret.
Sunt centrul universului meu şi am învăţat să mă împac cu ideea. Am totuşi multe porţi deschise în suflet. Cu alte cuvinte simpatizez pe toată lumea, mai puţin pe filfizoni, pe mitocani şi pe cei ce se iau atât de tare în serios că îmi provoacă greaţa.
Nu suport constrângerile şi identific în stadiu incipient tentativele de manipulare.
În momentul de faţa am patru cărţi începute: America fara etaje (Ilf si Petrov), Amintiri din casa mortilor (Dostoievski), Cele şapte pene ale vulturului (Gaugaud) şi Writing and illustrating Children's Books (trei tipe).
Şi cam atât.

Go on. Move on. Hang on

A mai trecut un an de când am trecut terifiantul prag de treizeci de ani şi încă nu m-am dezintegrat, aşa cum îmi prevesteam copil fiind. Nici nu m-am panicat, nici n-am căzut în depresie, nici nu m-am bucurat, nici n-am devenit mai înţeleaptă peste noapte. Doar am descoperit ca viaţa nu se termină aici. Nici nu începe. Pur si simplu continuă. Cu niscavai întâmplări, schimbări, transformări, permutări, combinări, alterări, degradări, învăţări...interesante.
 Mi-a apărut primului fir de păr alb. L-am reperat, m-am dus repede să mă plâng cuiva ca să mă asigur că  acest simbol al maturităţii nu trece neremarcat, după care am smuls dizgraţiatul! Şi viaţa a continuat.
Deasupra sprâncenei stângi s-a iţit un rid odios mulţumită frecventelor mele încruntături. L-am remarcat acum câteva zile, când mi-am tuns bretonul. Poate că l-am tuns prea scurt, sau poate că era momentul să notez mişcările de trupe de pe faţa mea. Nu ştiu. Eh las' că creşte bretonul la loc şi nu se mai vede nici un rid şi am scăpat de problemă!
Mi-am pus ochelari. Dar nu e o mare tragedie, nici o mare noutate - e o poveste lungă cu certuri şi împăcări care durează din clasa întai. Oricum arăt destul de bine cu ei aşa că viaţa continuă.
Pot să beau cafea! Iuhu! Nu mai tremur trei zile după ce dau pe gât un capuccino! In sfârşit am luat şi eu examenul de intrare în lumea adulţilor.
Mi-am dus copilul la gradiniţă. N-am tremurat toată de emoţie. Nici n-am plans de dor. Nu prea tare adică. Şi după două săptămâni încă reuşesc să mă scol de dimineaţă şi fetiţa încă ajunge la timp la gradinţă. Si îi pun sandviş şi măr şi morcovel în pacheţel în fiecare zi. Şi azi am convins-o să meargă chiar dacă nu reuşeşte să cânte cântecelul cu yes yes yes no no no.
De trei ani nu mai plâng de ziua mea. Deci sunt calmă, matură şi în control. Glumesc doar! Istericalele mă apucă cam o dată la două săptămâni, mă uit acum când tastez şi văd că încă îmi rod unghiile, situaţia financiară mi-a scăpat din maini, iar când încerc să fiu serioasă fi'mea îmi spune:  "Bla-bla pussy cat!" Iar pe mine mă bufneşte râsul şi viaţa pare frumoasă în momentul acela. Şi mă uit în jur şi văd că chiar este! Şi nu mă pot abţine să nu întreb ce chimie în creierul meu păcătos o face uneori să nu mai pară aşa. Dar nu-mi raspunde nimeni şi viaţa continuă.
Am descoperit cifra magică pentru o noapte reuşită: trei. Şi nu, nu e vorba de persoane! Ci de trei beri/ cocktail-uri/ pahare de vin/ shot-uri, sau orice combinaţie a celor de mai sus, important e să nu fie mai mult de trei. Nici mai puţin nu prea are haz. Mi-au trebuit cincisprezece ani să ajung la această concluzie, e cazul să o preţuiesc la adevărata ei valoare!
Şi am opt ghivece cu plante în balcon şi trăiesc toate - un record personal al tuturor timpurilor!!! Şi le ud aproape zilnic şi nu pare ca ar vrea vreuna să moară.
Şi săptămâna trecută am calcat nişte cămăşi şi n-am paţit nimic. Pe la jumatatea teancului am descoperit chiar şi aburul! Dar nu m-a lăudat nimeni aşa că nu mai calc până la anu'.
Şi viaţa continuă!
Şi nu mă mai apucă dracii când vreo fetişcană ţâţoasă înainte de vreme îmi spune saru'mâna când mă vede la lift.
Şi nu mai cred când vreun baiat îmi spune în lumina stroboscoapelor ca arăt de douăzeci de ani. Dar zâmbesc fară să vreau.
Şi viaţa continuă!

Recviem pentru un Cheescake

Da, a murit. Ca doar d'aia e recviem şi nu odă. Sâmbată seara, pe la ora 9 mai precis, a cazut pradă celor 28 de dinti pe care îi posed şi ultima bucăţica dintr-un al doilea cheescake fabulos. De ce am aşteptat 31 de ani ca să descopăr această prăjitură, mă întreb adesea când pofta de dulce recent achiziţionată după 30 de ani biciuieşte necruţător. Poate pentru că în primii 10 ani de viaţă nu am mâncat altceva decât amandine comuniste şi greţoase asemenea vânzătoarelor lor, în următorii 10 ani am asistat neputincioasă la revoluţia prafurilor în gastronomie, iar ultimii 10 i-am petrecut dezgustată de tot ce e dulce şi nu e ciocolată neagră (cu o excepţie - un tiramisu care pluteste undeva la limita dintre amărui şi dulce), mirându-mă că dominaţia savarinelor nu s-a terminat încă. Dar voi alunga acum siropul în exces din gândurile mele şi voi reveni la acel pufos, cremos, delicat cheescake, care insistă să îţi mângâie limba cu crusta lui subţirică cu iz de nuci pisate şi care te face să uiţi ca dai un sfert de milion pe el. Pentru că aici nu e vorba despre orice cheescake, ci despre acel cheescake care a şters pe jos cu prejudecăţile mele - The Hard Rock Cafe Cheescake. Yep, Hard Rock Cafe, the place where you can find outrageously expensive junk food! În comparaţie cu el cel de la Starbucks pare o pastă cleioasă, iar despre cele de duzină de pe la vreo terasă din Centrul Vechi nici nu merită să vorbim. Şi mai e ceva ce nu are legătură cu prăjitura, dar are legatură cu acel loc care mă face să mă simt atât de bine cu toate că de fiecare dată lasă o gaură în buget, un soi de siguranţă că şi peste 10 ani voi mânca acolo un cheescake la fel de bun ca şi acum. Urasc experienţele de genul Shift - una dintre tereasele mele preferate până de curând, unde o mâncare decentă învaluită în oareşice fiţe interesante devine dintr-o dată mai multă şi mai proastă - dar cred ca asta e povestea de succes a multor restaurante bucureştene. Nici măcar fiţele nu-mi mai merg la suflet în stilul ăsta. Şi nu, nu mă mai duc acolo. Voi începe însă să explorez Bucureştiul în căutare de cheescake decent şi voi face un top la un moment dat. Aşa să mă ţină buzunarul!
PS. Daca există rai aş putea jura că e pe undeva ascuns în acel cheescake.

Meditaţii dulci-amare pe la şase jumătate

Pfff, n-ar trebui să arăţi că te chinui prea mult. Nimeni nu apreciază munca grea dacă e făcută de altcineva. Cu toţii privesc strădania ca pe o înjosire adusă actului creator, ca pe o umanizare nefericită, o decădere a supraterestrului. Lumii îi place să se uite în sus admirativ, sau în jos milostiv, nu să privească în faţă reflexiv. Dacă tu poţi să realizezi ceva muncind din greu înseamnă că oricine poate, doar că nu are timp, nu are chef, sau nu vrea. Aşa că degeaba îţi frămânţi mintea şi sufletul încercând să creezi ceva autentic şi valoros, oricum pentru cei din jur arta reprezintă un produs accidental apărut din pricina unei oareşcare îndemânări făcută cadou la naştere de niscavai entităţi mistice - un fel de pleaşcă nemeritată picată pe neaşteptate şi pe care tu nu ştii să o exploatezi aşa cum trebuie. Şi clar nu eşti bun de nimic dacă nu poţi desena din prima un castor! Ce contează că habar n-ai cum arată un castor!? Pentru mulţumirea tuturor, mai bine afişezi postura de geniu leneş căruia i s-a dat mai mult decât poate duce şi, vrând nevrând, refulează din când în când o parte din genialitatea sa niciodată suficient înţeleasă, dar macar apreciată instinctiv la valoarea impusă de o asemenea atitudine. Şi care nu se umileşte desenând castori! Ca să râzi un pic amar şi inutil în sinea ta ai putea face nişte falsuri. Aşa ar întelege atunci cei păcăliţi că arta nu înseamnă îndemânare. Pentru că dacă ar însemna, indiscutabil copia ar avea aceeaşi valoare cu originalul. Şi ar pricepe şi mulţimea că dacă nu desenezi fecioare despletite pe cai albi lângă pârâiaşe învolburate nu e pentru că nu poţi, ci dintr-o sumedenie de alte motive pe care eşti gata să le explici cui te-o asculta!

Şi cred că acum, după două luni şi ceva, poţi să admiţi - treci printr-o criză creativă. Bună dimineaţa!

Ştiri şi cămăşi

Hm, s-a căsătorit şi William...În timpul fastuoasei ceremonii eu savuram o minunată iahnie de fasole alături de creatorul ei, stimabilul meu soţ. Din pacate nu mai ţin minte ce făceam când l-au împuşcat pe Bin Laden. Cu toate că sunt nepotrivit de detaşată faţă de tot ce se mai întâmplă prin această lume a noastră, aceste două ştiri au reuşit totuşi să străbată până la mine - am receptat discret cam 1% din tot tam-tam-ul şi am fost mai mult decât mulţumiţă de cantitatea de informaţii primită. Am vazut chiar şi câteva poze, ceea ce demonstrează clar un real interes. Mult mai apăsătoare însă decât aceste contacte sporadice, mai mult sau mai puţin intenţionate, cu mediul internaţional sunt însă relatările abuzive ale vreunei cunoştinţe, mai mult sau mai puţin apropiate, dar întotdeauna foarte binevoitoare, despre "evenimentele" politice din ultima lună. Urmate întotdeauna de mirările aferente asupra rupturii mele periculoase de realitate şi de tentative eşuate de a mă aduce cu picioarele pe pământ, care constau de cele mai multe ori în debitarea pe nerăsuflate a ultimelor noutăţi despre afacerile amoroase ale unor "personalităţi" naţionale - pe care nu ştiu cum este posibil să nu le cunosc, şi care nu au alt efect decât slăvirea zilei în care am renunţat, de bunăvoie si nesilită decât de imprejurări, la cablu.

Cu alte cuvinte nu, nu mă uit niciodată la televizor în sensul său de instrument manipulativ şi nici nu simt că aş pierde ceva. Şi nici nu calc. Mă refer aici la călcat haine, sau orice altceva pe bază de pânza, cu fierul de călcat - instrumentul acela risipitor de energie electrică, periculos de fierbinte şi plin cu apă clocotită. Nu sunt genetic programată pentru aşa ceva. La fel cum nu sunt nici să cânt, să dansez sau să alerg suta de metri în zece secunde. Nu vad niciun sens în a călca aşternuturi, de exemplu, care revin la starea iniţială de cârpă boţită în mai puţin de cinci minute de folosire. Sau bluze, care fie se mulează pe corp, fie se întind dacă te îmbrăţişezi singur de câteva ori, fie se boţesc atât de rapid încât tot necălcate arată. Ca să nu mai vorbesc de inutilitatea de a călca chiloţi, sosete, batiste sau prosoape. Sau blugi. Nu reuşesc cu nici un chip să văd sensul acestui consum inutil de timp şi de energie. Eliminând drastic de pe listă toate articolele susceptibile de nevoia de a fi călcate, singura problemă care rămane sunt cămăşile. De restul hainelor menite să-ti ofere o oarecare prestanţă se ocupă curăţătoriile, în virtutea sfintelor indicaţii de pe etichetă. Dar ce mă fac cu cămăşile? Nu că nu am fi purtat niciodată la viaţa noastră, eu şi cu soţul meu, cămăşi mototolite, dar mai sunt unele cazuri când, fir-ar să fie, chiar şi unui spirit rebel i se cer anumite sacrificii.

Pun pariu ca Kate nu-şi calcă singură cămăşile!