Meditaţii dulci-amare pe la şase jumătate

Pfff, n-ar trebui să arăţi că te chinui prea mult. Nimeni nu apreciază munca grea dacă e făcută de altcineva. Cu toţii privesc strădania ca pe o înjosire adusă actului creator, ca pe o umanizare nefericită, o decădere a supraterestrului. Lumii îi place să se uite în sus admirativ, sau în jos milostiv, nu să privească în faţă reflexiv. Dacă tu poţi să realizezi ceva muncind din greu înseamnă că oricine poate, doar că nu are timp, nu are chef, sau nu vrea. Aşa că degeaba îţi frămânţi mintea şi sufletul încercând să creezi ceva autentic şi valoros, oricum pentru cei din jur arta reprezintă un produs accidental apărut din pricina unei oareşcare îndemânări făcută cadou la naştere de niscavai entităţi mistice - un fel de pleaşcă nemeritată picată pe neaşteptate şi pe care tu nu ştii să o exploatezi aşa cum trebuie. Şi clar nu eşti bun de nimic dacă nu poţi desena din prima un castor! Ce contează că habar n-ai cum arată un castor!? Pentru mulţumirea tuturor, mai bine afişezi postura de geniu leneş căruia i s-a dat mai mult decât poate duce şi, vrând nevrând, refulează din când în când o parte din genialitatea sa niciodată suficient înţeleasă, dar macar apreciată instinctiv la valoarea impusă de o asemenea atitudine. Şi care nu se umileşte desenând castori! Ca să râzi un pic amar şi inutil în sinea ta ai putea face nişte falsuri. Aşa ar întelege atunci cei păcăliţi că arta nu înseamnă îndemânare. Pentru că dacă ar însemna, indiscutabil copia ar avea aceeaşi valoare cu originalul. Şi ar pricepe şi mulţimea că dacă nu desenezi fecioare despletite pe cai albi lângă pârâiaşe învolburate nu e pentru că nu poţi, ci dintr-o sumedenie de alte motive pe care eşti gata să le explici cui te-o asculta!

Şi cred că acum, după două luni şi ceva, poţi să admiţi - treci printr-o criză creativă. Bună dimineaţa!

Ştiri şi cămăşi

Hm, s-a căsătorit şi William...În timpul fastuoasei ceremonii eu savuram o minunată iahnie de fasole alături de creatorul ei, stimabilul meu soţ. Din pacate nu mai ţin minte ce făceam când l-au împuşcat pe Bin Laden. Cu toate că sunt nepotrivit de detaşată faţă de tot ce se mai întâmplă prin această lume a noastră, aceste două ştiri au reuşit totuşi să străbată până la mine - am receptat discret cam 1% din tot tam-tam-ul şi am fost mai mult decât mulţumiţă de cantitatea de informaţii primită. Am vazut chiar şi câteva poze, ceea ce demonstrează clar un real interes. Mult mai apăsătoare însă decât aceste contacte sporadice, mai mult sau mai puţin intenţionate, cu mediul internaţional sunt însă relatările abuzive ale vreunei cunoştinţe, mai mult sau mai puţin apropiate, dar întotdeauna foarte binevoitoare, despre "evenimentele" politice din ultima lună. Urmate întotdeauna de mirările aferente asupra rupturii mele periculoase de realitate şi de tentative eşuate de a mă aduce cu picioarele pe pământ, care constau de cele mai multe ori în debitarea pe nerăsuflate a ultimelor noutăţi despre afacerile amoroase ale unor "personalităţi" naţionale - pe care nu ştiu cum este posibil să nu le cunosc, şi care nu au alt efect decât slăvirea zilei în care am renunţat, de bunăvoie si nesilită decât de imprejurări, la cablu.

Cu alte cuvinte nu, nu mă uit niciodată la televizor în sensul său de instrument manipulativ şi nici nu simt că aş pierde ceva. Şi nici nu calc. Mă refer aici la călcat haine, sau orice altceva pe bază de pânza, cu fierul de călcat - instrumentul acela risipitor de energie electrică, periculos de fierbinte şi plin cu apă clocotită. Nu sunt genetic programată pentru aşa ceva. La fel cum nu sunt nici să cânt, să dansez sau să alerg suta de metri în zece secunde. Nu vad niciun sens în a călca aşternuturi, de exemplu, care revin la starea iniţială de cârpă boţită în mai puţin de cinci minute de folosire. Sau bluze, care fie se mulează pe corp, fie se întind dacă te îmbrăţişezi singur de câteva ori, fie se boţesc atât de rapid încât tot necălcate arată. Ca să nu mai vorbesc de inutilitatea de a călca chiloţi, sosete, batiste sau prosoape. Sau blugi. Nu reuşesc cu nici un chip să văd sensul acestui consum inutil de timp şi de energie. Eliminând drastic de pe listă toate articolele susceptibile de nevoia de a fi călcate, singura problemă care rămane sunt cămăşile. De restul hainelor menite să-ti ofere o oarecare prestanţă se ocupă curăţătoriile, în virtutea sfintelor indicaţii de pe etichetă. Dar ce mă fac cu cămăşile? Nu că nu am fi purtat niciodată la viaţa noastră, eu şi cu soţul meu, cămăşi mototolite, dar mai sunt unele cazuri când, fir-ar să fie, chiar şi unui spirit rebel i se cer anumite sacrificii.

Pun pariu ca Kate nu-şi calcă singură cămăşile!