Top cinci

Lucruri care azi mi se par incredibile:

ne-am trăit adolescenţa fără telefoane mobile
prima dată cand m-am îmbătat eram în clasa a 7-a
Piaţa Victoriei a fost odată nesemaforizată
sunt oameni născuţi după revoluţie care pot fi consideraţi adulţi
am terminat clasa a 6-a numai cu medii de 10 (geek!)

Si alte cinci care astăzi m-au făcut fericită:

încă trăiesc
am o fetiţă de aproape 3 ani
m-am născut în România şi nu într-o ţară musulmană (mocirla nu e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla!)
am ochi şi mâini
am câstigat primii 50 $ din fotografie

John! Yes Sir!

Acest post îl voi dedica unui bun prieten care îmi reproșează mereu că scriu numai lucruri negativiste. După părerea lui ar trebui să scriu despre lucruri vesele și frumoase, cum ar fi: "flori, fluturași, zâne sălbatice și prinți leneși." Ca o persoană deschisă sugestiilor ce sunt, am încercat. Dar postul meu despre zâne și prinți se tot lungea fară măsură. S-a transformat încet încet într-o poveste. Apoi într-o poveste lungă. Am încercat cu disperare să înghesui pe acolo florile și fluturii, dar n-am reușit să strecor decât niște libelule gigantice care au avut un sfârșit tragic și o ciupercă uriașă care servea drept casă de vacanță unei creaturi subterane. Povestea era frumoasă..... pe alocuri, dar nu avea coloană vertebrală. Pe scurt, am eșuat lamentabil în încercarea mea.
Așa că, dragul meu prieten, mă tem ca va trebui să-mi accepți scrisul așa cum e, sau să încerci să descoperi pozitivul din el. Crede-mă, e acolo! Există întotdeauna și varianta să nu-l citești. Chiar sunt sigură că pe asta o s-o alegi, dar asta e, așa cum spunea și Wallace, "I guess you can't be everybody's cup of tea!"
Mi s-a mai sugerat să schimb culoarea, fie pentru că e pesimistă, fie pentru că e greu de citit scrisul alb pe negru. Cred că o să ramân totuși la negrul meu care mă reprezintă atât de bine. Și nu pentru că e sumbru, negativist sau mortuar, sau mai știu eu cum e el perceput, nici pentru că aș vrea să-mi chinui puținii cititori pe care îi am, ci doar pentru că mie îmi place și, sincer, nu-mi pot imagina lumea făra el. De fapt mi-o imaginez: ca o bombonică care te îngrețoșează cu dulceața ei, fără contrast, fără somn, fără liniște, fără cer care înconjoară stelele, fără zbor de ciori prin lanuri de grâu, fără secrete de descoperit, fără Africa, fără ochii mei.
Voi continua însă să scriu până voi reuși să o fac suficient de bine încât să merite efortul de a citi alb pe negru.

Copii, adulti si mixuri nereusite

Ființe pure inițial, copiii se lasă alterați până la abandonul total în ghearele avide de putere și control ale celor care le-au dat naștere. Ajunși la maturitate, puțini sunt cei care înceară să se descopere, în general cei care au avut șansa de a nu fi preschimbați complet în cel care le-a fost gardian timp de 18 ani, sau mai mult, puțini sunt cei care au norocul să reușească. Sunt pe drumul cel bun atâta timp cât își dau seama că nu sunt ei, că nu sunt autentici; ajung la destinație atunci când se repliază cu sinele lor original, când sunt în contact cu subconștientul și au puterea de a-l transforma in conștient.
Copiii oscileză între dorința de a fi adult și de a fi fetus, dorință alimentată de adulții din jur prin vorbe și atitudini greșite. Cred ca am dreptate când spun că majoritatea primește replici de genul: Lasă că o să te faci tu mare! Tu să vorbești când o să fii la casa ta! Ce ești tu, bebe mic? Numai copiii mici fac așa ceva! Tu nu poți/știi, că ești mic! și aș putea continua... propoziții contadictorii, care îi învață orice altceva, numai să traiscă în prezent și să se bucure de copilărie nu. Pendulează între dorința de a fi mari și a se putea răzbuna pentru nedreptățile care li se fac și dorința de a fi mici și ocrotiți, așa cum sunt bebelușii, chiar de a se întoarce în burta mamei - acela fiind singurul moment când nu li se cereau lucruri pe care ei nu le inteleg. Spre stupoarea mea, am remarcat că genul acesta de cuvinte și atitudini au fost conservate cu sfințenie de cei de o vârsta cu mine, deveniți la rândul lor părinți. Au abandonat cu toții promisiunile adolescenței cum că ei nu se vor purta niciodată urât cu copiii lor și au îmbrățișat cu căldură prezicerile părinților lor: Las' că o sa vezi și tu când o să ai copii cum o să fie!

Adulții sunt ființe confuze, de multe ori copii înca, neînțeleși, îmbracați într-o crustă care nu e a lor, obișnuiți să trăiască cu ochii închiși. Mai devreme sau mai târziu se trezește în ei instinctul de reproducere, tehnic pregătiți dar sentimental inapți, ei perpetuează greșelile din care au fost zămisliți. Sub pretextul iubirii iși fac un scop din a distruge viața copiilor lor, din dorința de a-i tine aproape îi tansformă în niște inadaptați cărora le e greu să se desprindă de cuib.
Cei mai mulți nu reușesc niciodată să privească adevărul în față. Cei mai mulți nu reușesc să rupă cercul vicios al existenței. De obicei în necunoștință de cauza, își semnează singuri condamnarea la nefericire. Deveniți bătrani, își vor amplifica fricile și complexele . Își vor adânci greșelile și le va crește incapacitatea de a recunoaște realitatea drept ceeea ce e. Așteaptă recunoștință veșnică de la copii, considerându-i cumva datori, de multe ori doar pentru simplul fapt că i-au produs. Și sunt în stare de multe pentru a obține ce vor, uneori mergând până la distrugerea, inconștientă, sau nu, a căsătoriei copilului lor, devenit adult fără ca ei să fie împăcați pe deplin cu acest fapt.

Of și câte ar mai fi de spus, și despre alții, și despre mine, și despre motivele pentru care mă consider un mix nereușit. Și despre mama. Așa cum zicea un om a cărui importanță a fost crucială în viața mea, "Este întotdeauna despre mamă!" Eu cred ea nu m-a iubit așa cum trebuia, ea nu înțelege cum e posibil să gândesc asta, doar a făcut atâtea pentu mine. Ea crede că o consider o mamă rea, eu încerc să îi explic că și părinții buni fac greșeli. Ea ar vrea să fiu puternică ca ea, eu aș vrea să înțeleagă că e mai slabă decât mine. Eu aș vrea să ma iubească necondiționat, ea crede ca a facut bine când mi-a spus cât sunt de frumoasă, deșteaptă și talentată. Ea ar vrea să-i fiu recunoscătoare pentu sacrificiile pe care le-a facut, eu aș vrea să înțeleagă că aveam nevoie de ea sinceră și nesacrificată. Ea nu înțelege că relația copil-părinte nu e simetrica, ci în mod natural profund dezechilibrată, că nu se bazează pe cerere și ofertă, că iubirea unui copil e garantată dinainte de a se naște, că orice tentativă de a o cumpăra produce efectul contrar. Eu aș vrea să mă asculte când am ceva de zis, să pot discuta cu ea, să ma pot certa, să pot comunica, în orice fel. Ea se sperie, trage obloanele și fuge.
Dar e deja târziu și tot ce vreau să spun de fapt este că o iubesc și că mă bucur că o am. Aș vrea doar să mă lase să o spun in felul meu.

Gânduri profunde scoase dintr-o cutie numită cap, păcat că sunt doar pantofi înăuntru

Prin decembrie am vrut să scriu de mai multe ori, dar de fiecare dată îmi treceau numai lucruri de o extremă seriozitate prin cap, foarte departe de stilul superficial al acestui blog: fie că erau legate de masacrele comuniste şi naziste din al doilea război mondial, fie erau despre natura umană, pe care o consider în mod fundamental bună, dar extrem de labilă, fie că erau gânduri despre cum marketingul prost înteles (adică aşa cum e el în general) poate ajuta la prăbuşirea economiei de piaţă. Toate subiecte care ar merita atenţie, multă cerneală sau burice tocite, dar pe care nu am reuşit să le dezvolt. Spre sfărşitului anului m-am gândit să scriu despre spiritul sărbătorilor, cu bune şi cu rele, şi despre Moş Crăciun, care, la urma urmei, rămâne o minciuna, oricât de frumos ar fi ea poleită, dar nici aici nu am găsit teren să-mi concretizez gândurile. Aşa că am renunţat. Mi-am spus că fiecare are ritmul lui, că nu trebuie să scriu dacă nu am nimic de zis, că nu trebuie să insist dacă nu simt că e momentul potrivit pentru aşa ceva. Mi-am găsit şi scuza că nu am avut timp sa îmi adun gândurile. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu ilustraţiile. Am zis că nu trebuie să mă forţez, că trebuie să las lucrurile să vină de la sine. Că am şi eu nevoie de pauze. Şi am stat. Pur şi simplu am stat. Nemişcată în faţa unui perete alb, conştientă că în spatele lui se află tot ce îmi doresc: entuziasm, inspiraţie, putere de muncă, curaj. Dacă m-aş fi aflat în postura asta cu - să zicem - 2 ani in urmă, m-aş fi aruncat cu capul înainte în acel zid, l-aş fi sfărmat fără remuşcări (nici pentru el nici pentru capul meu), mi-aş fi umplut buzunarele cu ce aş fi găsit pe acolo şi aş fi fugit. Dar acum nu. L-am privit îndelung, i-am găsit punctul slab şi am promis că-l voi dârma încet, încet, cărămidă cu cărămidă. Şi chiar mă voi bucura de tot acest efort. Iar când într-un final voi ajunge în partea cealaltă, voi sta şi voi aranja frumos toate comorile în cufere şi nu voi lăsa nimic în urmă.
Habar n-am dacă e bine sau e rău, dacă e semn de maturitate sau de bătrâneţe, dacă e un stil care mă reprezintă sau nu, dacă sunt sinceră cu mine sau doar îmi impun disciplina altcuiva. Ştiu doar că aici am ajuns. Purtată de val sau de voinţă, trasă de alţii sau impinsă de soartă. Ştiu ca acum îmi voi urmări cu mai multă perseverenţă scopurile, sau că măcar am unele. Ştiu şi că urmatorul pas ar fi să pastrez o singură ţintă. Iar urmatorul să o şi ating.

Deci într-un final voi ajunge unde trebuie. Acordaţi-mi doar timp şi încredere. Iar dacă se întâmplă ca viaţa mea să se termine înainte să ajung la destinaţie, măcar puteţi fi siguri că m-am bucurat de ea, chiar dacă în urma mea nu a rămas decât un morman de cărămizi.

Bilanţuri si balanţe

Ca la fiecare început de an, mă gândesc la lucrurile pe care le-am facut, dar nu ar fi trebuit, la cele pe care ar fi trebuit să le fac, dar n-am avut curaj, la cele pentru care am găsit suficient curaj să le duc pâna la capăt şi la cele pentru care am avut sficientă inspiraţie să nu le încep. Ca în fiecare an, balanţa e dezastruasă. Ca în fiecare an, îmi promit că de acum încolo va fi mai echilibrată. Şi în acest scop am de gând sa tratez cu foarte mare seriozitate urmatoarele chestiuni ce mi-au trecut prin cap pe 2 ianuarie, după o serie (cine mai ştie numarul exact) de vodka shots (la un soi de after party în bucătarie cu două fete dragi care s-au simţit vinovate că nu au fost cu mine de Revelion):
să beau mai putin :D
să nu fumez deloc (poate o narghilea din când în când)
să slăbesc cateva kg
să nu las lucrurile neplăcute, cum ar fi serviciul, să stea în calea fericirii mele
să desenez şi să pictez mai mult
să flirtez mai puţin cu alţi băieţi şi mai mult cu soţul meu
să îmi cumpăr în fiecare lună un articol de lenjerie intimă
să îmi deschid un mic magazin virtual cu lucruri simpatice
să îmi ajut soţul în noua lui iniţiativă
să fac 30 de minute de exercitii fizice, măcar o dată pe săptamână (pare puţin, dar constanţa este cheia tuturor reuşitelor)
să nu uit să îmi sun sora de ziua ei
să fac POZE!!!
să nu îmi fie frică când trebuie să îi fac baie copilului
şi să nu mai îmi fie frică în general

şi cam atât! După cum se vede, am renunţat la dorinţe ca ştiinţă exactă şi mi-am lăsat şi mie puţin loc de întors.
Şi dacă tot e vremea bilanţului, să vedem cu ce ne-am ales dupa Revelion:

un set de brăţări zdrăngănitoare
o căciuliţă de copil 6-12 luni
jumătatea de jos a unui Jack de 750 ml (sticlele goale nu se pun la socoteală)
90% de castron imens de salată moldovenească de peşte cu o denumire imposibil de reţinut, din care am mancat 3 zile, dimineaţa, la prânz şi seara, fără să reuşesc să o dovedesc
o carcasă sfaşiată de curcan
un pachet de ţigari cu camilă nou nouţ
şi mandria de a fi reuşit să trec de aceasta petrecere fără să mă îmbăt.
Not bad!

Un an glorios tuturor!!!