A fi sau a nu fi

Încerc de ceva timp să îmi detemin statutul: fumătoare sau nu. O scurta istorie a incursiunilor mele in lumea tutunului cred ca ar ajuta în acest sens: m-am apucat cand aveam 14 ani, din teribilism, evident, ca orice adolescent nebăgat suficient în semă, m-am lasat cand aveam 22, victimă a influenţelor viitorului meu soţ nefumator, m-am reapucat cand avam 24, păcălindu-mă că aşa voi trece mai uşor peste moartea prematură a tatălui, m-am lasat când aveam 25, la porunca conştiinţei mele de potenţială mamă responsabilă, iar de dragul distracţiei la 29 m-am apucat din nou. Sau nu. Nu am fumat niciodată foarte mult, perioadele cu un pachet pe zi au fost destul de scurte, pe la mijlocul primei sesiuni de intoxicare. Acum fumez din cand in cand narghilea, destul de rar pentru că sunt prea leneşă să o fac, şi cam jumătate de pachet când ies seara cu prietenele. Fie că se întamplă de două ori pe saptămană sau o dată pe lună. Între timp nu simt absolut nici o nevoie de a fuma. Nu sunt dependentă, cu un mic efort sunt sigură ca aş rezista şi tentaţiei din serile petrecareţe. Dar oare vreau? E adevarat ca mi-am pus pe frigider un mare afiş în care declar un NU hotărât alcoolului, ţigărilor si dulciurilor, pe care bine-nţeles că l-am scris într-o dimineaţă de mahmueală cumplită, dar chiar îl iau în serios? Sau îl folosesc pe post de reminder că de fapt excesele sunt cele dăunătoare? Însusi Buddha a ales calea de mjloc, de ce aş face eu altfel? Atâta timp cât nu simt nevoia să îmi cumpar tigări sunt în siguranţă. Sau nu? Sunt un dusman declarat al dependenţelor, de ce aş intra în deplină cunoştinţă de cauză în jocul lor? Nu cumva pentru a le învinge mai apoi şi astfel a-mi întări puterea? Dar nu cumva riscurile sunt cam mari doar pentru a-mi face orgoliul sa zâmbească? De ce simt că mă joc cu focul? De ce nu am descărcat măcar miraculoasa carte anti fumat pe care am primit-o pe mail? De ce? De ce?

Viaţa in roz. Şi portocaliu. Că doar sunt vesele, ne bine dispun!

Trăiesc la înalţime. Mai precis la etajul 7, acolo unde mirosul maşinii de gunoi urcă doar vara şi apa caldă doar noaptea. De câteva zile mi-e dat, cu voie de la Primarie, să văd oameni tropăind pe la ferestre, jucându-se cu polistirenul, cântând inepuizabil din maşinile de găurit şi vociferând în limbajul colorat-muncitoresc atât de răspândit la noi pe plai. Forfota aceasta suspendată îmi trezeşte la viaţă fantomele copilăriei care mă înfricoşau spionându-mă pe la geamuri, îmi bulversează visele dulci de la 7 la 9 şi îmi spulberă vaga concentrare de peste zi, cu care reuşeam de obicei să coordonez serviciul, desenul, copilul şi bucătăria. În disperare de cauză, am plasat sarcina gătitului în grija soţului. În cazul puţin probabil în care o va lua în serios (au trecut deja două zile şi încă nu se simte vreo mişcare în acest sens), ne asteaptă o cură hipercalorică de cartofi prăjiţi şi brioşe, menită să calce in picioare dispreţuitor ideile mele de dietă echilibrată. Sa zicem că va merita...Sper doar că, odată cu izolarea termică - a locuinţei, nu a fundurilor noastre - să nu apară pe faţada blocului combinaţia fatală roz-portocaliu specifică Sectorului 2, care să îmi strepezească dinţii ori de câte ori mă întorc acasă. Dacă e cineva care nu crede că e mortală îl sfatuiesc să o încerce pe pereţii din dotare - în şase luni garantez depresia. Dar asta e, ştiam de mult ca bunul gust nu e chiar punctul forte al românilor, e un risc pe care mi l-am asumat cand am decis sa rămân aici, în ţara lui Cătălin Botezatu şi a lui Iurie Darie. Şi oricum "calu' de dar nu se caută la dinţi", deci acum ar cam trebui să mă opresc din aberat pe această temă.