Cine a fost 2010 şi ce a vrut el de la mine

2010 m-a învaţat diverse lucruri:
- că poţi supravieţui spunând adevarul în proporţie de 95% + 5% minciuni involuntare.
- că simpla menţionare a cuvintelor "penis" şi "vagin", banale din punctul meu de vedere şi care nu fac altceva decât să numească părţi anatomice ale mamiferelor, încă poate stârni revoltă şi controverse nebănuite.
- că am cu cine să împart profunzimile şi că ar trebui sa fiu recunoscătoare pentru asta, superficialităţile sunt cele pentru care încă mai caut clienţi.
- că nu e cazul să cauţi răspunsuri la întrebări pe care încă nu le ai.
- că nu oricine îşi permite să fie superficial.
- că dacă nu eşti fericit fără bani, nu vei fi fericit nici cu ei.
- că e nevoie să mergi înapoi pentru a putea să-ţi iei avânt.
- că e bine să nu judeci niciodată oamenii, ci doar faptele, dacă tot e musai să judeci ceva.


Şi am mai aflat un lucru destul de interesat despre mine - gândesc cu ambele emisfere în aceeaşi măsură. Cum mă ajută asta, nu prea ştiu, dar este o explicaţie pe care o căutam de mult pentru dualitatea şi inconstanţa mea, pentru bătălia permanentă care se dă în capul meu între raţiune şi instinct, pentru faptul că pot savura arta cu o imensă plăcere, dar apreciez oricând o problema de matematică, pentru alternarea obositoare a momentelor de logică solidă cu cele de lipsă totală a ei. Şi dacă am chef, pot să dau vina pe asta şi pentru faptul că încurc dreapta cu stânga.
Se zice că ar fi o chestiune de dorit, un echilibru de care e nevoie, dar pe mine nu mă ajuta deloc să ştiu cine sunt sau să aflu ce vreau, si odata ce-am aflat, sa nu ma schimb a doua zi, nici să ştiu încotro s-o pornesc. Dar asta e, nimeni nu-i perfect! Şi poate că aşa mi-e dat sa fiu. Mereu schimbatoare, sunt totuşi autentică în toate gândurile şi acţiunile mele contradictorii.

Voi încheia acest an cu o povestioară zen pe care am de gând să mi-o aduc mai des aminte în 2011, mai ales în momentele în care încep să curgă aberaţiile.

Un maestru şi elevul său stateau şi admirau o superbă zi de primăvară. La un moment dat, elevul spune:
- Ce zi frumoasă!
La care maestrul adaugă:
- Aşa e, dar ce păcat să o spui.

Un an fericit tuturor!

A fi sau a nu fi

Încerc de ceva timp să îmi detemin statutul: fumătoare sau nu. O scurta istorie a incursiunilor mele in lumea tutunului cred ca ar ajuta în acest sens: m-am apucat cand aveam 14 ani, din teribilism, evident, ca orice adolescent nebăgat suficient în semă, m-am lasat cand aveam 22, victimă a influenţelor viitorului meu soţ nefumator, m-am reapucat cand avam 24, păcălindu-mă că aşa voi trece mai uşor peste moartea prematură a tatălui, m-am lasat când aveam 25, la porunca conştiinţei mele de potenţială mamă responsabilă, iar de dragul distracţiei la 29 m-am apucat din nou. Sau nu. Nu am fumat niciodată foarte mult, perioadele cu un pachet pe zi au fost destul de scurte, pe la mijlocul primei sesiuni de intoxicare. Acum fumez din cand in cand narghilea, destul de rar pentru că sunt prea leneşă să o fac, şi cam jumătate de pachet când ies seara cu prietenele. Fie că se întamplă de două ori pe saptămană sau o dată pe lună. Între timp nu simt absolut nici o nevoie de a fuma. Nu sunt dependentă, cu un mic efort sunt sigură ca aş rezista şi tentaţiei din serile petrecareţe. Dar oare vreau? E adevarat ca mi-am pus pe frigider un mare afiş în care declar un NU hotărât alcoolului, ţigărilor si dulciurilor, pe care bine-nţeles că l-am scris într-o dimineaţă de mahmueală cumplită, dar chiar îl iau în serios? Sau îl folosesc pe post de reminder că de fapt excesele sunt cele dăunătoare? Însusi Buddha a ales calea de mjloc, de ce aş face eu altfel? Atâta timp cât nu simt nevoia să îmi cumpar tigări sunt în siguranţă. Sau nu? Sunt un dusman declarat al dependenţelor, de ce aş intra în deplină cunoştinţă de cauză în jocul lor? Nu cumva pentru a le învinge mai apoi şi astfel a-mi întări puterea? Dar nu cumva riscurile sunt cam mari doar pentru a-mi face orgoliul sa zâmbească? De ce simt că mă joc cu focul? De ce nu am descărcat măcar miraculoasa carte anti fumat pe care am primit-o pe mail? De ce? De ce?

Viaţa in roz. Şi portocaliu. Că doar sunt vesele, ne bine dispun!

Trăiesc la înalţime. Mai precis la etajul 7, acolo unde mirosul maşinii de gunoi urcă doar vara şi apa caldă doar noaptea. De câteva zile mi-e dat, cu voie de la Primarie, să văd oameni tropăind pe la ferestre, jucându-se cu polistirenul, cântând inepuizabil din maşinile de găurit şi vociferând în limbajul colorat-muncitoresc atât de răspândit la noi pe plai. Forfota aceasta suspendată îmi trezeşte la viaţă fantomele copilăriei care mă înfricoşau spionându-mă pe la geamuri, îmi bulversează visele dulci de la 7 la 9 şi îmi spulberă vaga concentrare de peste zi, cu care reuşeam de obicei să coordonez serviciul, desenul, copilul şi bucătăria. În disperare de cauză, am plasat sarcina gătitului în grija soţului. În cazul puţin probabil în care o va lua în serios (au trecut deja două zile şi încă nu se simte vreo mişcare în acest sens), ne asteaptă o cură hipercalorică de cartofi prăjiţi şi brioşe, menită să calce in picioare dispreţuitor ideile mele de dietă echilibrată. Sa zicem că va merita...Sper doar că, odată cu izolarea termică - a locuinţei, nu a fundurilor noastre - să nu apară pe faţada blocului combinaţia fatală roz-portocaliu specifică Sectorului 2, care să îmi strepezească dinţii ori de câte ori mă întorc acasă. Dacă e cineva care nu crede că e mortală îl sfatuiesc să o încerce pe pereţii din dotare - în şase luni garantez depresia. Dar asta e, ştiam de mult ca bunul gust nu e chiar punctul forte al românilor, e un risc pe care mi l-am asumat cand am decis sa rămân aici, în ţara lui Cătălin Botezatu şi a lui Iurie Darie. Şi oricum "calu' de dar nu se caută la dinţi", deci acum ar cam trebui să mă opresc din aberat pe această temă.

Locuiesc cu un înger

Cum mi-am dat seama de asta? Cred că atingerea din fiecare dimineaţă a buclelor ei blonde pe faţa mea m-a facut să realizez, sau privirea ochilor ei negri aparuţi în virtutea voinţei mele de a nu arăta ca un clişeu, sau poate joaca interzisă a mânuţelor ei prin părul meu pe care nimeni nu are voie să-l atingă. Sau o fi faptul că aseară am dansat cu pietre în buzunar pe muzică cu pătrăţele, doar pentru că aşa mi-a cerut. Dar nu, nu...nu e asta, pentru că ştiam de mult. E aroma ei de fiinţă pură, mirosul tuturor pupicilor de peste zi pe care îi primeşte, şi pe care îi şterge cu nonşalanţă, făcând imposibilă tentativa mea de a ajunge la un milion. Sau poate zgârcenia cu care dă sarutările înapoi, făcându-le astfel de zeci de ori mai preţioase, sau poate generozitatea cu care oferă zâmbete tuturor, îmbătând de încântare moşi şi babe. Nu reuşesc să mă hotărăsc...Cred totuşi că e seninătatea cu care îşi acceptă propria transformare atunci când susţine că preferă culoarea verde, dar în curând va prefera galbenul. Sau poate înţelepciunea cu care percepe diversitatea...Îmi aduc aminte de o conversaţie pe care am avut-o cu luni în urmă - avea cam doi ani jumate - stăteam în pat şi ne alintam reciproc, ca în fiecare dimineaţă. Sugându-şi degeţelul concentrată mă întreabă:
- Mami, Andrei are penis?
- Da iubita mea, are.
- Da' eu nu am penis.
- Nu, draga mea, nici eu nu am.
- Nici Anais ...
- Noi avem vagin. Suntem fete.
- Da... Suntem diferite.

Sau poate sunt toate acestea împreună. Dar cred că mai presus de toate e sentimentul pe care îl gravează în sufletul meu atunci când spune că nu îi place că noi - parinţii ei - ne certăm. Şi poate nu ar fi nimic, dacă nu ar preciza după, cât de mult ne iubeşte. Şi poate nu ar fi nimic dacă nu ar fi simplitatea cu care concluzionează, dupa explicaţiile şi scuzele noastre: "Noi ne iubim, dar ne mai şi certăm." Şi poate nu ar fi nimic dacă în momentul împăcării noastre nu ar veni să ne îmbraţişeze picioarele şi nu si-ar strecura mutriţa veselă în mijlocul acestui siropos "group hug". O da! Mutriţa ei de porţelan unicat. Şi vocea ei de clopoţel delicat!
A plecat de câteva ore şi casa şi-a pierdut aripile fără ea. Pereţii răsună a gol iar ceasurile parcă merg anapoda. Au mai rămas 1 200 de minute până voi locui din nou cu un înger.

Confesiunile conştientului meu

Funcţionez pe bază de ceai verde.
Nimeni nu ştie că port două şosete diferite când ies în oraş, şi asta nu pentru că mi se pare cool, aşa ca fiicei mele de trei ani, ci doar pentru că nu gasesc două identice în marea de ciorapi fini care îmi populează un sertar.
Am un curaj nebănuit când fac lucrurile pentru prima oară, a doua oară însă mă înec în frică, deşi prima oară a ieşit totul bine. Probabil ăsta e felul meu de a ma lupta cu obişnuinţele, e pretextul meu inconstient de a încerca tot timpul ceva nou.
Fără să vreau mă schimb periodic. De haine în fiecare zi, de idei în fiecare săptamână, de personalitate în fiecare an, de sentimente în fiecare deceniu. Eu cred că doar aşa menţin fierbinte dragostea soţului meu, el imi spune ca ar vrea de fapt constanţă si că a obosit să înţeleagă fiecare nouă eu. Iar eu îl cred de fiecare dată şi continui să mă schimb de fiecare dată.
Când sunt racită ador filmele proaste şi aş mai adauga la ele doar nişte fructe în ciocolată.
Mi-am dorit cu ardoare să am alături de mine pe cineva care se scoală înaintea mea, care imi pregateşte ceaiul şi micul dejun, care mă trezeşte cu pupici, care se uită la mine, surprins de fiecare dată ce curbură frumoasă are mandibula mea. Tot ce am primit, sau ce am ales de fapt, este cineva care se scoală la câteva ore după mine, prea tarziu ca să îmi pregatească micul dejun sau să mă trezescă, poate doar la realitate, care consideră că mă cunoaşte suficient de bine ca să nu mă mai privească insistent. Îl iubesc oare mai puţin pentru asta? Nu. De fapt, nu ştiu cum l-aş iubi dacă.....
Din cinci în cinci ani îmi actualizez vârsta, deci anul ăsta ar trebui să fac saltul de la 25 la 30. Upgrade and reboot. Doar că hardul este cam plin, iar procesorul dă semne de uzură. Ventilatoarele au devenit gălăgioase, iar placa de baza e cam aglomerată. Placa video şi cea audio încă funcţionează în parametri, iar RAM-ul l-am extins de curând. Deci o reinstalare a sistemului de operare ar trebui să fie de ajuns pentru moment. Va fi o problema însă peste 5 ani, cand nu voi mai găsi programe compatibile.

Marmorel si patratel

Mare clădire a BRD-ului din Piaţa Victoriei, dezvăluie-ţi tainele, căci mare e înalţimea ta şi rata dobânzii şi numarul comisioanelor. Luminează-mi gândirea neputincioasă cu o explicaţie, nu musai logică, dar care să mă elibereze de chinul frământărilor. Pogoară asupra necredincioasei de mine duhul înţelepciunii care să-mi spună la ureche de ce era lipit pe o placă de marmură un autocolant ce imită marmura, demn de orice bodegă de mâna a treia. Mă jur pe puterea banilor că l-am văzut înainte să beau cele trei halbe de bere la terasă, ca dacă nu treceam pe la bancomat nu aveam bani să le cumpăr. Neputincioasa de mine l-a pipăit, i-a strigat "Sesam deschide-te!", l-a ciocănit, a tras chiar şi de colţişorul dezlipit în speranţa că misterul se va limpezi, dar nimic, nici calea secretă către măruntaiele bancomatului nu s-a arătat, nici vreo crapatură justificatoare n-a apărut. Pâna la urmă am plecat neîmpacată - începusera gardienii să mă ia la ochi, dar nu înainte de a aduna câteva probe pentru eventuale investigaţii ulterioare. Partenera mea de halbe a imortalizat faimosul abţibild marmorat folosindu-se de un telefon de ultimă tehnologie, cu cameră foto încorporată. Nu că nu aş fi avut şi eu aşa ceva, dar imi lipsea cu desăvârşire ştiinţa utilizării lui. După îndelungi dezbateri nu am ajuns la nicio concluzie. După câteva săptămâni autocolantul este la locul lui, pierdut printre sutele de plăci de marmură autentică, iar mintea mea limitată încă nu a găsit explicaţia prezenţei lui. Mult succes celorlaţi care vor încerca. Îi rog pe aceasta cale să aibă milă de un umil client al băncilor româneşti şi să împartaşească explicaţia deghizării nejustificate a nevinovatei plăci de marmură.




Cica nu e marmura, e granit. Silly me! Si sintetic pe deasupra. Misterul devine din ce in ce mai transparent.

Gol

Cu toţii avem integrate în noi spaţii libere, mai mari sau mai mici, în funcţie de cât de mult ne-a dorit universul.....sau poate părinţii. Când suntem copii le umplem uşor, cu un deget, o păturică, sau poate o pernută pe care nu o mai lăsăm din braţe, dar spaţiile astea cresc, se dilată precum un uter de femeie gravidă pe măsura ce creştem şi noi, ne solicită atenţia, ne strigă, îşi revendică dreptul de a fi pline. Atunci unii dintre noi aleg să le umple cu alcool, alţii cu ţigări, unii cu nostalgii, alţii cu răutăţi, unii cu mâncare, alţii doar cu ciocolată. Cei care simt că spaţiul lor gol le-a cuprins tot sufletul încearcă disperaţi să îl umple cu droguri...Mai sunt unii care îl umplu cu cărţi, de citit, sau de joc, cu copii, cu muncă, cu shopping... În general orice combinaţie e posibilă, atâta timp căt vrei să reprimi durerea propriului vid.
Voi cu ce vă umpleţi spaţiile goale? Cu ce substituiţi adevaratele nevoi pe care nu aveţi curaj să le aflaţi? Ce va ajută să simulaţi mai bine fericirea?

Am cumpărat de curând o lanternă. A fost un chilipir, m-a costat doar două vise şi un sărut. Dar era magică, sau cel puţin aşa mi-a spus băiatul cu privire de nebun când mi-a vândut-o. Eu l-am crezut, aşa cum l-am crezut şi pe cel care mi-a vândut ochelarii de soare cu care arătam ca o libelulă. "Luminează excelent, a zis, dar numai ce nu ştii că vrei să ştii". N-am înţeles, aşa că am luat-o cu mine, s-o mai studiez un pic, când am plecat în excursia spre Telfus. Drumul nu fusese programat din timp, aşa cum ar fi trebuit, dar s-a ivit o ocazie, şi nu am putut refuza. 30 de Euro dus/întors, două analize pe vise incluse, plus o radiografie a sentimentelor gratuită. M-a mai costat ceva şi biletul de expres până la aeroport, dar nu mult, doar două zile de plâns, la alegere. Am ales două zile de luni , căci par mai naturale lacrimile lunea, sunt mai fluide. Până la urmă se poate spune că a fost o afacere bună.
Când am ajuns eram un pic dezorientată, nu ştiam încotro s-o apuc, toate străzile aveau nume ciudate, numai ghicitori şi anagrame peste tot. După o oră şi ceva de întors harta în direcţia acelor de ceasornic, uneori şi contra, am sunat la soţul meu să mă îndrume, aşa cum fac mereu când mă pierd prin Bucureşti. Suna ocupat, dar sunt sigură că reţeaua era de vină. El nu ar putea fi niciodată prea ocupat pentru mine...
Am luat-o până la urmă pe o străduţa prost lumintă, cu piatră cubică. Mi-am scos lanterna, cu gândul să o folosesc ca pe o armă contondentă la nevoie. Era aprinsă însă şi orice i-aş fi făcut nu reuşeam s-o sting. Simţeam că aşa, cu ea aprinsă, nu fac decât să îmi divulg poziţia inammicului, şi toate amintirile alea reprimate care se uitau furioase către mine mă făceau să tremur. Sau poate aerul rece era de vină. Nu ştiam ca poate fi aşa de frig şi întuneric înauntrul unui suflet pe care îl credeam bun şi cald. Dar am găsit acolo pitite prin cotloane, unde numai lanterna mea putea să bată, furie şi răutate, şi răzbunări pe care nu ştiam să le fi gândit veodată, şi vanitate şi trădare.
Am mers înainte, nu pentru că aş fi fost eu cine ştie ce curajoasă, dar aveam în faţă ceea ce părea a fi o bodegă. Gândul la un vin fiert care să mă-ncălzeasca era suficient de tentant ca să mă facă să mai înfrunt câteva coşmaruri timpurii şi niscavai dureri adolescentine.
Înauntru nu era decat o măsuţă şi un scaun. În rest nimic, doar mult s p a ţ i u - g o l. O chelneriţă lâncezită, tip vânzătoare comunistă, m-a întrebat într-un final ce vreau.
- Aveti vin fiert? Aş vrea şi ceva cald de mancare şi...
Mi-a tăiat-o scurt:
- Nu avem decât hârtie şi creioane, la desert gumă plastică sau tempera şi de băut doar tuş.
Lanterna încă încleştată în mâna mea a început să clipească epuizată. Se pare că nu mai aveam nevoie de ea. Aflasem în sfârşit cu ce trebuie să umplu tot spaţiul acela gol. Nu era o casă mai mare, nici mai mulţi bani, nici mai multă apreciere din partea celorlalţi, nici distracţii deşănţate, nici vacanţe exotice. Era doar dreptul meu de a face ce îmi place.

Cu mac sau cu susan?

După-amiaza e însorită, Bucureştiul, imperturbabil, e la fel de morocanos ca astă iarnă. Ies mecanic de la metrou şi mă opresc la semafor. Îmi dau o palmă în gând: "Hei, trăieşte! Observă! Se întâmplă lucruri în jurul tău..... Ce stai la semafor ca o papusă de paie, aştepţi să se cace ciorile pe tine?" De fapt aştept să se facă verde. Ridic ochii, văd ţigăncile cu liliac înflorit şi zâmbesc. Aproape instantaneu simt că m-am ridicat cu cel puţin o palma deasupra celorlalţi. Apar doi tipi. Cand au ieşit de la metrou păreau trei, dar sunt de fapt doi. "Poate pe unul l-au mâncat." Baieţi răi. Gălăgioşi. Li se citea agresivitatea în gesturi, în îmbrăcaminte, în priviri. Înalţi. Destul de frumuşei. Suflete negre. "Nu-mi place de ei." Nici mie, deja am coborât din nou la sol. "Ştii că nu e numai vina lor că sunt aşa, ştii că sunt nefericiţi!" Ştiu, da' tot nu-mi plac. Unul dintre ei vrea să-şi aprindă o ţigară. Scoate o brichetă care nu merge, se enervează şi o aruncă pe jos. Sfidător. Provocator. Sunt sigură că ştia că nu merge. Gestul avea ceva regizat în el. "Sau poate e doar drogat." Paralizez de nervi. Ar trebui să mă iau de el. "E prea târziu, trebuia să reacţionezi mai rapid. Şi oricum ai replici de doi lei când eşti nervoasă." Să-i spun politicos că a scăpat bricheta. "Tu chiar vrei să ti-o iei? Vezi că o să-ţi tremure vocea!" Poate ar trebui să mă aplec eu să o iau şi să mă duc să o arunc la coş. Umilinţa gestului meu sigur va trezi simpatia publicului. E imposibil să nu fie mişcaţi de o fată frumoasă care adună mizeria unor golani. "Te flatezi, vezi că nu eşti machiată!" Ignore, ignore! Dacă nu pot să-i schimb pe baieţii răi, măcar îi schimb pe ceilalţi din jur. "Poate ar trebui, da' grăbeşte-te că-i verde!" Un val de oameni mă mână din spate. Păşesc peste brichetă aparent la fel de nepăsatoare ca ceilalţi.

Asta a fost acu' vreo saptămână. Ieri am fugit cu jumătate de oră mai devreme de la serviciu. Mă întâlneam cu o prietenă în centru şi vream să evit aglomeraţia de la ora 6. Obişnuim să păcatuim din când în când cu câte un mac. Şi ne place să o facem împreună. Dar îmi e atât de foame! Nu cred că mai rezist încă o oră. "Normal, că n-ai mancat decât 200 grame de fasole tare!" Nu mă doare, nu mă doare, c-am mâncat fasole tare! "Ia-ţi un covrig!" Îmi iau că nu mai pot. Dacă nu mi-l iau, o să mănânc prea multă otravă din aia.
- Doi covrigi, vă rog, unul cu mac, unul cu susan.
"Parcă ai zis unul!" Nu-l mănânc, să-l am în geantă. Nu strică niciodată să ai un covrig la tine. Ştii că sunt rea de foame. De fapt nu m-am putut decide de care să-mi iau. Aud un foşnet ciudat. Mă uit circumpsectă la vânzătoarea de covrigi din staţia lui 300. Număra restul meu, adica 8 hârtii de un leu cu o mănuşă de plastic pe mână. Mă întreb de ce. Îmi dă restul şi se duce să îmi aducă covrigii. Cu aceeaşi mână. "Cu acceasi mănuşă vrei sa spui, e evident că mâna era aceeaşi!" Ce naiba face asta, e retardată? Iar mă blochez. "Nu crezi că ar trebui să îi spui că scopul mănuşii era tocmai să-ţi apere covrigul de mizeria banilor?" Ba da! "Atunci spune-i odată, ca vine 300."
-Mersi!
Da' măcar m-am uitat urât la ea! Acum sunt cu doi covrigi murdari în autobuz. "Or fi fost doar banii tăi, sau stătea de dimineaţă cu mănuşa aia?" Şi mi-e foame . Rău. Am destui anticorpi, nu te îmbolnăveşti decât dacă ţi-e frică de asta. "Sunt sigură!" L-am mâncat. Acum când scriu încă sunt ok. De fapt l-am mâncat puţin mai devreme şi pe al doilea. "Poate microbii nu supravieţuiesc pe covrigi peste zi." Vrei să spui peste noapte. Nu mă fac pe mine nişte bani!

Degeaba am plecat mai devreme ieri, tot sardină la conservă am ajuns. Pardon, la metrou. "Seamănă!" Ce? "Metroul cu o conservă." Da, nu contează..... E un tip în spatele meu. Un burtos, nu l-am vazut prea bine că n-am avut curaj să mă uit. "Te pipăie?" Nu, dar nu sunt convinsă că nu mă atinge cu un penis în erecţie. "Bleah! Şi?" Poate mi se pare. Mă dau puţin într-o parte. "Nu prea ai unde!" Hai că mai coboară unii la Universitate. "Şi urcă mai mulţi." Mă bag şi eu puţin de tot între doi tineri paşnici. Se mişcă şi ăla. Acum e clar! Iar devin tangente corpurile noastre. De fapt mâna mea cu partea necunoscută a lui. "De fapt partea lui cu mâna ta. Că tu stai pe loc, doar el mimează mişcarea aia ritmică din bazin, ştii şi tu care. Eu zic să te intorci să-i spui vreo două." Dacă mi se pare? Dacă are săracul om probleme cu echilibrul? "Şi cu locul ăla care s-a eliberat în spatele lui ce probleme are, de ce nu vrea să se ducă acolo?" Poate coboară şi el la prima. Uite staţia, mă fofilez acum spre uşa. Am enervat câţiva cu mişcarile mele. Nu ştiu dacă a coborat sau nu. "N-ai avut curaj să te uiti în spate?" Nu.


"Ce încerci sa spui aici?"
Că viaţa e plină de alegeri. "Stiu, stiu: Cu fustă sau cu pantaloni? Comand carbonara? Nu era mai bine bolognese? Să mă căsătoresc sau să mai aştept? Oare mi-am dat prea mult parfum? Mă duc la serviciul ala nou care o să stoarcă tot din mine sau fac un copil? Oare nu e prea devreme? Oare nu va fi prea tarziu? Să o cumpăr oare? Nu e prea scumpă? Tiramisu ala cred ca avea vreo 500 de calorii, oare nu era mai bine îngheţată? Îi spun şefului că a greşit sau nu?" Stop!
Suntem presaţi în permanenţă să luăm decizii. La fiecare mişcare pe care o facem. Şi niciodată nu suntem multumiţi de ele, le regretam, ne întrebăm mereu "Ce-ar fi fost dacă......?" Bune sau rele, sunt ale noastre şi ar trebui să învăţăm să trăim cu ele. Poate uneori ar trebui să avem mai mare încredere în instinctul nostru, poate alteori ar trebui să fim conştienţi că nu putem avea habar ce ne rezerva universul dacă luam decizia "bună". Poate că totuşi n-ar mai trebui să fim atât de supăraţi pe noi şi dezamăgiţi de tot ceea ce facem. Poate ar trebui sa fim mai îndurători cu noi, să ne acceptăm aşa slabi cum suntem. Viaţa nu e o competiţie, viaţa e o călătorie! Hai să trăim şi să vedem! Poate că până la urmă deciziile noastre proaste nu sunt chiar atât de rele precum par.

Ştirile pe scurt

aprilie 2010


PĂMÂNT: Cutremure, erupţii etc.
EUROPA: Falimente şi accidente.
ROMÂNIA: Epidemia de sărăcie se propagă cu intensitate maximă.
BUCUREŞTI: Merge înainte triumfător prin gropi, nu se poate opri pentru că nu găseşte loc de parcare.
SERVICIU: Naivitatatea şefului meu depăşeşte cote alarmante.
ACASĂ: Multitasking la greu.

Vreau să trăiesc prezentul în prezent!

Cu câteva luni în urmă, la o nouă reinstalare de sistem, am pierdut un document pe care eu îl consideram preţios. Era jurnalul pe care i l-am ţinut fiicei mele de la naştere, cu detalii tehnice de genul greutate versus înălţime, dar erau şi multe sentimente acolo, amestecate toate cu realizările ei înşirate cronologic, cu primele cuvinte şi data exactă când a făcut primii paşi. M-am imaginat de multe ori peste zece sau chiar douăzeci de ani, citind ceea ce am scris, lăsându-mă cuprinsă de o dulce nostalgie şi retrăind momentul când am ţinut-o prima oară în braţe. Fără să îmi dau seama mi-am construit un viitor în care ma voi hrăni cu trecut. Am fost furioasă, am acuzat şi am crezut că oricâte scuze voi primi de la cel ce îmi ştersese documentul nu vor valora niciodată cât acele amintiri. Nu ştiu ce anume m-a supărat cel mai mult. Poate faptul că s-a întâmplat pentru a doua oară. Deşi prima oară am reuşit să reconstitui în mare parte primele luni de viaţă ale fetiţei, făcând astfel incidentul nesemnificativ, acum mi-ar fi fost imposibil, nici măcar nu am încercat. Trecuse foarte mult timp, uitasem cele mai multe detalii, mă bazasem intotdeauna pe acele notiţe ca pe un hard extern pe care îl conectezi la nevoie.
Dar într-o zi m-a luat în braţe. Fetiţa mea de nici trei ani şi-a încolăcit braţele în jurul gătului meu, m-a strâns cu toată forţa ei şi mi-a spus: "Te iubesc mami! " Atunci am realizat că nu conteaza la ce vârstă, oră, minut şi secundă a făcut asta. Tot ceea ce contează e acel moment. Dacă aş fi fost preocupată să mă uit în calendar şi să mă grăbesc să notez evenimentul, aş fi pierdut toate acele senzaţii care au năvălit asupra mea şi aş fi transformat toată această iubire într-o altă însemnare pe raboj, combustibil pentru nostalgiile unui viitor asupra căruia nu am nici un control. Dar am decis atunci să mă hrănesc cu tot ceea ce îmi oferea prezentul. Am simţit fericirea pură a momentului, nealterată de gânduri inutile, de trecut sau viitor, de amintiri sau de imaginaţie.
Tot atunci am hotărât că nu va mai exista nici un alt jurnal, nu va mai fi nicio tentativă de rememorare, nicio însemnare care să imortalizeze vreo întamplare sau vreo etapă din viaţa noastră. Iar când va avea zece sau douazeci de ani, mă voi bucura de fata mea aşa cum va fi ea atunci şi de tot ce va face în acel moment, bun sau rau. Nu mă mai interesează câti centimetri avea la 9 luni, câti dinţi avea în gură la un an şi patru luni sau cât de cuminte era la trei ani, sunt doar detalii irelevante. Ce e important e ca am arhivată în mine senzaţia acelui "Te iubesc". Dar nu vreau să o retrăiesc. Aştept să vină altele - primii genunchi juliţi, prima zi de şcoală, prima uşă pe care mi-o va trânti în nas când o să vreau să intru în camera ei, primele confesiuni (ale mele sau ale ei), primul baiat, pe care o să îl plac, sau nu, primul sutien pe care il vom cumpăra împreună, primii pantofi cu toc, primul machiaj. Fiecare eveniment va veni la momentul lui şi voi avea grijă să îl trăiesc cu intensitate maximă, pentru că a doua oară nu va mai fi la fel. Voi avea ochii larg deschişi, fără ceaţa amintirilor pe ei, ca să o văd aşa cum e, aşa cum a crescut, aşa cum a devenit şi să nu cumva să o confund cu ceea ce a fost.

Obligaţia ucide pasiunea

Aţi simţit vreodată gustul mâncârii fără gust? Eu da! Sunt caţiva oameni care sunt maeştri în prepararea ei. Am avut şi eu ghinionul să cunosc câţiva dintre ei. Fie că era mama unei prietene bune (dupa ce am mâncat o dată la ea am înţeles de ce prietena mea era atât de slabă), fie oameni cărora întâmplător le-am călcat pragul casei, fie "bucătari" la vreo cantină de tabară, sau chiar la vreun restaurant specializat în snitzel cu cartofi natur. Contrar aşteptării, ori de câte ori am intrat în contact cu mâncarea de acest gen, adica proastă, am avut tendinţa să mănânc mai mult, nu mai puţin. Măncam, mâncam, sperând să obţin la un moment dat o oarecare satisfacţie, şi cum ea nu venea, continuam să mănânc, până la saţietate. Care întotdeauna apărea însoţită de o senzaţie de vinovaţie amestecată cu silă. Uneori şi cu vomă. Timp de mulţi ani, nu am înţeles ce e cu aceşti oameni şi de ce nu pot ei găti o mâncare decentă. M-am gândit că nu ştiu să manipuleze temperaturile, că le e frică să experimenteze, că nu recunosc gusturile condimentelor, că nu au miros sau destule papile gustative. M-am gândit la tot felul de variante şi am fost şi mai nedumerită când am realizat că majoritatea lor sunt oameni care îşi petrec mult timp în bucătarie. Inutil, aş putea spune. Dar cu câteva zile în urmă, m-am luminat.

Eram destul de obosită, după o zi petrecută la un serviciu pe care reuşesc doar să-l tolerez, nu să îl şi plac, după o călătorie cu metroul la oră de vârf, moleşită după o masă luată în viteză, doar ca să îmi potolesc foamea ce mă chinuia de câteva ore. Cum în frigider nu era nimic sănătos de mâncare pentru copilul meu, iar alimetaţia lui este una din preocupările mele constante în această perioadă a vieţii mele de adult ce mimează responsabilitatea, am început să imi caut curajul şi să îmi concetrez toate forţele rămase ca să îndrept această situaţie. Am trecut peste toate tentaţiile serii, cum ar fi joaca, somnul şi filmele, şi m-am îndreptat fără chef către bucătarie. In general îmi face o mare plăcere să gătesc, e una din marile mele pasiuni, care aduce multe satisfacţii - atât stomacului meu căt şi alor altora. Dar in momentul acela, sătulă şi sictirită, pur şi simplu nu simţeam nici un entuziasm în a găti. M-am apucat totuşi, presată de conştiinţa de mamă devotată. Am facut vreo trei feluri de mâncare sănatoasă şi ....... comestibilă. Ar fi avut aceeaşi soartă ca un tiramisu de acum câţiva ani, care a ajuns pe pereţi, amestecat cu cioburi, dacă acum nu aş fi mult mai înţeleaptă şi mai calmă.

Dar după ce a trecut furia eşecului şi dezamagirea constatării incompetenţei mele în rolul de mamă şi soţie, am înţeles! Am înţeles în sfârşit ce era acel gust fară gust care mă marcase de câteva ori de-a lungul vieţii mele. Era gustul OBLIGAŢIEI.

Top cinci

Lucruri care azi mi se par incredibile:

ne-am trăit adolescenţa fără telefoane mobile
prima dată cand m-am îmbătat eram în clasa a 7-a
Piaţa Victoriei a fost odată nesemaforizată
sunt oameni născuţi după revoluţie care pot fi consideraţi adulţi
am terminat clasa a 6-a numai cu medii de 10 (geek!)

Si alte cinci care astăzi m-au făcut fericită:

încă trăiesc
am o fetiţă de aproape 3 ani
m-am născut în România şi nu într-o ţară musulmană (mocirla nu e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla!)
am ochi şi mâini
am câstigat primii 50 $ din fotografie

John! Yes Sir!

Acest post îl voi dedica unui bun prieten care îmi reproșează mereu că scriu numai lucruri negativiste. După părerea lui ar trebui să scriu despre lucruri vesele și frumoase, cum ar fi: "flori, fluturași, zâne sălbatice și prinți leneși." Ca o persoană deschisă sugestiilor ce sunt, am încercat. Dar postul meu despre zâne și prinți se tot lungea fară măsură. S-a transformat încet încet într-o poveste. Apoi într-o poveste lungă. Am încercat cu disperare să înghesui pe acolo florile și fluturii, dar n-am reușit să strecor decât niște libelule gigantice care au avut un sfârșit tragic și o ciupercă uriașă care servea drept casă de vacanță unei creaturi subterane. Povestea era frumoasă..... pe alocuri, dar nu avea coloană vertebrală. Pe scurt, am eșuat lamentabil în încercarea mea.
Așa că, dragul meu prieten, mă tem ca va trebui să-mi accepți scrisul așa cum e, sau să încerci să descoperi pozitivul din el. Crede-mă, e acolo! Există întotdeauna și varianta să nu-l citești. Chiar sunt sigură că pe asta o s-o alegi, dar asta e, așa cum spunea și Wallace, "I guess you can't be everybody's cup of tea!"
Mi s-a mai sugerat să schimb culoarea, fie pentru că e pesimistă, fie pentru că e greu de citit scrisul alb pe negru. Cred că o să ramân totuși la negrul meu care mă reprezintă atât de bine. Și nu pentru că e sumbru, negativist sau mortuar, sau mai știu eu cum e el perceput, nici pentru că aș vrea să-mi chinui puținii cititori pe care îi am, ci doar pentru că mie îmi place și, sincer, nu-mi pot imagina lumea făra el. De fapt mi-o imaginez: ca o bombonică care te îngrețoșează cu dulceața ei, fără contrast, fără somn, fără liniște, fără cer care înconjoară stelele, fără zbor de ciori prin lanuri de grâu, fără secrete de descoperit, fără Africa, fără ochii mei.
Voi continua însă să scriu până voi reuși să o fac suficient de bine încât să merite efortul de a citi alb pe negru.

Copii, adulti si mixuri nereusite

Ființe pure inițial, copiii se lasă alterați până la abandonul total în ghearele avide de putere și control ale celor care le-au dat naștere. Ajunși la maturitate, puțini sunt cei care înceară să se descopere, în general cei care au avut șansa de a nu fi preschimbați complet în cel care le-a fost gardian timp de 18 ani, sau mai mult, puțini sunt cei care au norocul să reușească. Sunt pe drumul cel bun atâta timp cât își dau seama că nu sunt ei, că nu sunt autentici; ajung la destinație atunci când se repliază cu sinele lor original, când sunt în contact cu subconștientul și au puterea de a-l transforma in conștient.
Copiii oscileză între dorința de a fi adult și de a fi fetus, dorință alimentată de adulții din jur prin vorbe și atitudini greșite. Cred ca am dreptate când spun că majoritatea primește replici de genul: Lasă că o să te faci tu mare! Tu să vorbești când o să fii la casa ta! Ce ești tu, bebe mic? Numai copiii mici fac așa ceva! Tu nu poți/știi, că ești mic! și aș putea continua... propoziții contadictorii, care îi învață orice altceva, numai să traiscă în prezent și să se bucure de copilărie nu. Pendulează între dorința de a fi mari și a se putea răzbuna pentru nedreptățile care li se fac și dorința de a fi mici și ocrotiți, așa cum sunt bebelușii, chiar de a se întoarce în burta mamei - acela fiind singurul moment când nu li se cereau lucruri pe care ei nu le inteleg. Spre stupoarea mea, am remarcat că genul acesta de cuvinte și atitudini au fost conservate cu sfințenie de cei de o vârsta cu mine, deveniți la rândul lor părinți. Au abandonat cu toții promisiunile adolescenței cum că ei nu se vor purta niciodată urât cu copiii lor și au îmbrățișat cu căldură prezicerile părinților lor: Las' că o sa vezi și tu când o să ai copii cum o să fie!

Adulții sunt ființe confuze, de multe ori copii înca, neînțeleși, îmbracați într-o crustă care nu e a lor, obișnuiți să trăiască cu ochii închiși. Mai devreme sau mai târziu se trezește în ei instinctul de reproducere, tehnic pregătiți dar sentimental inapți, ei perpetuează greșelile din care au fost zămisliți. Sub pretextul iubirii iși fac un scop din a distruge viața copiilor lor, din dorința de a-i tine aproape îi tansformă în niște inadaptați cărora le e greu să se desprindă de cuib.
Cei mai mulți nu reușesc niciodată să privească adevărul în față. Cei mai mulți nu reușesc să rupă cercul vicios al existenței. De obicei în necunoștință de cauza, își semnează singuri condamnarea la nefericire. Deveniți bătrani, își vor amplifica fricile și complexele . Își vor adânci greșelile și le va crește incapacitatea de a recunoaște realitatea drept ceeea ce e. Așteaptă recunoștință veșnică de la copii, considerându-i cumva datori, de multe ori doar pentru simplul fapt că i-au produs. Și sunt în stare de multe pentru a obține ce vor, uneori mergând până la distrugerea, inconștientă, sau nu, a căsătoriei copilului lor, devenit adult fără ca ei să fie împăcați pe deplin cu acest fapt.

Of și câte ar mai fi de spus, și despre alții, și despre mine, și despre motivele pentru care mă consider un mix nereușit. Și despre mama. Așa cum zicea un om a cărui importanță a fost crucială în viața mea, "Este întotdeauna despre mamă!" Eu cred ea nu m-a iubit așa cum trebuia, ea nu înțelege cum e posibil să gândesc asta, doar a făcut atâtea pentu mine. Ea crede că o consider o mamă rea, eu încerc să îi explic că și părinții buni fac greșeli. Ea ar vrea să fiu puternică ca ea, eu aș vrea să înțeleagă că e mai slabă decât mine. Eu aș vrea să ma iubească necondiționat, ea crede ca a facut bine când mi-a spus cât sunt de frumoasă, deșteaptă și talentată. Ea ar vrea să-i fiu recunoscătoare pentu sacrificiile pe care le-a facut, eu aș vrea să înțeleagă că aveam nevoie de ea sinceră și nesacrificată. Ea nu înțelege că relația copil-părinte nu e simetrica, ci în mod natural profund dezechilibrată, că nu se bazează pe cerere și ofertă, că iubirea unui copil e garantată dinainte de a se naște, că orice tentativă de a o cumpăra produce efectul contrar. Eu aș vrea să mă asculte când am ceva de zis, să pot discuta cu ea, să ma pot certa, să pot comunica, în orice fel. Ea se sperie, trage obloanele și fuge.
Dar e deja târziu și tot ce vreau să spun de fapt este că o iubesc și că mă bucur că o am. Aș vrea doar să mă lase să o spun in felul meu.

Gânduri profunde scoase dintr-o cutie numită cap, păcat că sunt doar pantofi înăuntru

Prin decembrie am vrut să scriu de mai multe ori, dar de fiecare dată îmi treceau numai lucruri de o extremă seriozitate prin cap, foarte departe de stilul superficial al acestui blog: fie că erau legate de masacrele comuniste şi naziste din al doilea război mondial, fie erau despre natura umană, pe care o consider în mod fundamental bună, dar extrem de labilă, fie că erau gânduri despre cum marketingul prost înteles (adică aşa cum e el în general) poate ajuta la prăbuşirea economiei de piaţă. Toate subiecte care ar merita atenţie, multă cerneală sau burice tocite, dar pe care nu am reuşit să le dezvolt. Spre sfărşitului anului m-am gândit să scriu despre spiritul sărbătorilor, cu bune şi cu rele, şi despre Moş Crăciun, care, la urma urmei, rămâne o minciuna, oricât de frumos ar fi ea poleită, dar nici aici nu am găsit teren să-mi concretizez gândurile. Aşa că am renunţat. Mi-am spus că fiecare are ritmul lui, că nu trebuie să scriu dacă nu am nimic de zis, că nu trebuie să insist dacă nu simt că e momentul potrivit pentru aşa ceva. Mi-am găsit şi scuza că nu am avut timp sa îmi adun gândurile. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu ilustraţiile. Am zis că nu trebuie să mă forţez, că trebuie să las lucrurile să vină de la sine. Că am şi eu nevoie de pauze. Şi am stat. Pur şi simplu am stat. Nemişcată în faţa unui perete alb, conştientă că în spatele lui se află tot ce îmi doresc: entuziasm, inspiraţie, putere de muncă, curaj. Dacă m-aş fi aflat în postura asta cu - să zicem - 2 ani in urmă, m-aş fi aruncat cu capul înainte în acel zid, l-aş fi sfărmat fără remuşcări (nici pentru el nici pentru capul meu), mi-aş fi umplut buzunarele cu ce aş fi găsit pe acolo şi aş fi fugit. Dar acum nu. L-am privit îndelung, i-am găsit punctul slab şi am promis că-l voi dârma încet, încet, cărămidă cu cărămidă. Şi chiar mă voi bucura de tot acest efort. Iar când într-un final voi ajunge în partea cealaltă, voi sta şi voi aranja frumos toate comorile în cufere şi nu voi lăsa nimic în urmă.
Habar n-am dacă e bine sau e rău, dacă e semn de maturitate sau de bătrâneţe, dacă e un stil care mă reprezintă sau nu, dacă sunt sinceră cu mine sau doar îmi impun disciplina altcuiva. Ştiu doar că aici am ajuns. Purtată de val sau de voinţă, trasă de alţii sau impinsă de soartă. Ştiu ca acum îmi voi urmări cu mai multă perseverenţă scopurile, sau că măcar am unele. Ştiu şi că urmatorul pas ar fi să pastrez o singură ţintă. Iar urmatorul să o şi ating.

Deci într-un final voi ajunge unde trebuie. Acordaţi-mi doar timp şi încredere. Iar dacă se întâmplă ca viaţa mea să se termine înainte să ajung la destinaţie, măcar puteţi fi siguri că m-am bucurat de ea, chiar dacă în urma mea nu a rămas decât un morman de cărămizi.

Bilanţuri si balanţe

Ca la fiecare început de an, mă gândesc la lucrurile pe care le-am facut, dar nu ar fi trebuit, la cele pe care ar fi trebuit să le fac, dar n-am avut curaj, la cele pentru care am găsit suficient curaj să le duc pâna la capăt şi la cele pentru care am avut sficientă inspiraţie să nu le încep. Ca în fiecare an, balanţa e dezastruasă. Ca în fiecare an, îmi promit că de acum încolo va fi mai echilibrată. Şi în acest scop am de gând sa tratez cu foarte mare seriozitate urmatoarele chestiuni ce mi-au trecut prin cap pe 2 ianuarie, după o serie (cine mai ştie numarul exact) de vodka shots (la un soi de after party în bucătarie cu două fete dragi care s-au simţit vinovate că nu au fost cu mine de Revelion):
să beau mai putin :D
să nu fumez deloc (poate o narghilea din când în când)
să slăbesc cateva kg
să nu las lucrurile neplăcute, cum ar fi serviciul, să stea în calea fericirii mele
să desenez şi să pictez mai mult
să flirtez mai puţin cu alţi băieţi şi mai mult cu soţul meu
să îmi cumpăr în fiecare lună un articol de lenjerie intimă
să îmi deschid un mic magazin virtual cu lucruri simpatice
să îmi ajut soţul în noua lui iniţiativă
să fac 30 de minute de exercitii fizice, măcar o dată pe săptamână (pare puţin, dar constanţa este cheia tuturor reuşitelor)
să nu uit să îmi sun sora de ziua ei
să fac POZE!!!
să nu îmi fie frică când trebuie să îi fac baie copilului
şi să nu mai îmi fie frică în general

şi cam atât! După cum se vede, am renunţat la dorinţe ca ştiinţă exactă şi mi-am lăsat şi mie puţin loc de întors.
Şi dacă tot e vremea bilanţului, să vedem cu ce ne-am ales dupa Revelion:

un set de brăţări zdrăngănitoare
o căciuliţă de copil 6-12 luni
jumătatea de jos a unui Jack de 750 ml (sticlele goale nu se pun la socoteală)
90% de castron imens de salată moldovenească de peşte cu o denumire imposibil de reţinut, din care am mancat 3 zile, dimineaţa, la prânz şi seara, fără să reuşesc să o dovedesc
o carcasă sfaşiată de curcan
un pachet de ţigari cu camilă nou nouţ
şi mandria de a fi reuşit să trec de aceasta petrecere fără să mă îmbăt.
Not bad!

Un an glorios tuturor!!!