High on Caffeine

Mă plimb de-a lungul camerei, îmi muşc buzele şi îmi mănânc unghiile în acelaşi timp şi în acelaşi ritm cu neuronii mei care se învârt haotic în jurul unei singure insistente idei - "trebuie să mă concentrez!"
De fapt cred ca e de la cafea.
Am fumat-o mai devreme pe cea pe care am denumit-o "ultima ţigară". Doar "ultima ţigară" fără alte amănunte de genul: pe anul ăsta, pentru totdeauna, pentru urmatorii 3 ani... Om vedea. Deşi nu am obiceiul sa fumez acasă, mi-am zis că doar aici, într-un mediu relativ curat, mi-aş putea da seama mai bine de gustul ei prăfuit tuberculos care te intoxică din interior, îţi zgarie surd plămânii şi îţi otrăveşte ficatul deja fragezit de tot alcoolul şi  de toate ciocolatele de peste viaţă. Nu poţi să simţi gustul ei adevărat când e împachetat cu ritmul muzicii şi cu Blody Marry şi cu oameni care se distrează în jurul tău. Atunci e bun, plăcut, ameţitor, ademenitor. Ce bine e deghizat! Dintr-o împuţiciune se transformă în ceva atât de apetisant! Ce putere de a metamorfoza senzaţiile are creierul nostru! De a altera întreaga realitate doar pentru  a ne oferi un fragment din ceea ce credem că vrem.
Brr! Tare cafeaua!
Acum că a adormit copilul m-am hotărât brusc să mă concentrez la întărirea relaţiei de cuplu. Continui mai târziu.
............................................................................
Filmul ruleaza şi mă simt oarecum mai liniştită, dar încă îmi rod unghiile. Neuronii insistă să se zbată, acum puţin mai ameţiti. Doctor Who îşi îndeplineşte misiunea.
Şi, deşi ştiu că nu ar trebui, nu mă pot abţine să nu fac balanţe de sfârşit de an şi promisiuni de inevitabil început de an. "Voi insista asupra ilustraţiilor de carte" imi zic. Am facut o listă cu textele cu care voi lucra - planul pe urmatorii doi ani. "E lejeră. E realizabilă. Trebuie doar să evit elementele perturbatoare. Şi să ţin sub control pornirile autodistructive. Şi să mă concentrez!"

Deci la final de an am:
a fuckable husband
a lovable kid
a doable list

Rezonabil.

Cum să ratezi o zi din viaţă

- Mami, mami!
- Mmm.
- Mami, tati are ochii verzi, eu am ochii negri, tu de ce ai ochii roşii?
- Mmmm.
Mă duc la baie. Nu reuşesc să îmi văd pupilele. Mă spăl, dar nu-i nici o îmbunătăţire. Mă duc la bucătărie. Torn un litru de apă pe gât. Mă apucă ameţeala.
- Mami, hai să ne jucam!
- Îhî, imediat. Stai să mâncam ceva mai întâi.
 Mâncarea îmi dă suficientă energie să mă târâi urmatoarele trei ore.
- Iubita mea, nu vrei totuşi să te uiţi la Tom şi Jerry?
Punem Tom şi Jerry. Dvd-ul are cam o oră jumate. E perfect. Închid ochii şi încep să vad tot felul de monştri. Încerc să îmi aduc aminte dacă în taxi am stat în faţă sau în spate. Nu reuşesc. Îmi aduc aminte în schimb de nişte porumb şi o carne de vită tare pe care nu puteam să o mestec. Efectul Ketonal-ului incepe să se simtă.
- Mami, s-a terminat Tom şi Jerry!
Uh, un nou val de energie.
Pupilele au început să apară.
Ciorba de perişoare îşi face treaba.
SMS unei prietene de suferinta: "Nu mai vreeeeaaaaaau!"
Nu mă crede. Zice că a fost fun.
Până seara reuşesc să mă recompun. Adun chiar şi hainele aruncate.
Îmi dau seama că mai e puţin şi se face luni.
- Hai la nani iubita că mâine ne sculam de dimineaţă!

Autoportet

Sunt brunetă, dar conduc ca o blondă. Am un soţ care nu suportă spanacul, o fetiţă  de patru ani şi jumătate care mi-a spus mai devreme că sigur mă va invita la nunta ei, că doar suntem prietene, şi o pisică căreia îi miros picioarele.
Sunt medie de înălţime, de greutate si de frumuseţe. Am multiple talente: ştiu să gătesc, să enervez oameni, să desenez, să fac bagaje şi să fac dezordine.
În urmă cu câteva zile mi-am declarat la recensământ soţul ca fiind capul familiei. După ce mi-a trecut enervarea produsă de stupiditatea întrebării am stabilit împreuna cu recenzorul că citirea apometrelor şi plata întreţinerii sunt criterii suficient de solide in stabilirea funcţiei.
Îmi place să beau ceai, să mă uit la filme şi să mănânc chipsuri în secret.
Sunt centrul universului meu şi am învăţat să mă împac cu ideea. Am totuşi multe porţi deschise în suflet. Cu alte cuvinte simpatizez pe toată lumea, mai puţin pe filfizoni, pe mitocani şi pe cei ce se iau atât de tare în serios că îmi provoacă greaţa.
Nu suport constrângerile şi identific în stadiu incipient tentativele de manipulare.
În momentul de faţa am patru cărţi începute: America fara etaje (Ilf si Petrov), Amintiri din casa mortilor (Dostoievski), Cele şapte pene ale vulturului (Gaugaud) şi Writing and illustrating Children's Books (trei tipe).
Şi cam atât.

Go on. Move on. Hang on

A mai trecut un an de când am trecut terifiantul prag de treizeci de ani şi încă nu m-am dezintegrat, aşa cum îmi prevesteam copil fiind. Nici nu m-am panicat, nici n-am căzut în depresie, nici nu m-am bucurat, nici n-am devenit mai înţeleaptă peste noapte. Doar am descoperit ca viaţa nu se termină aici. Nici nu începe. Pur si simplu continuă. Cu niscavai întâmplări, schimbări, transformări, permutări, combinări, alterări, degradări, învăţări...interesante.
 Mi-a apărut primului fir de păr alb. L-am reperat, m-am dus repede să mă plâng cuiva ca să mă asigur că  acest simbol al maturităţii nu trece neremarcat, după care am smuls dizgraţiatul! Şi viaţa a continuat.
Deasupra sprâncenei stângi s-a iţit un rid odios mulţumită frecventelor mele încruntături. L-am remarcat acum câteva zile, când mi-am tuns bretonul. Poate că l-am tuns prea scurt, sau poate că era momentul să notez mişcările de trupe de pe faţa mea. Nu ştiu. Eh las' că creşte bretonul la loc şi nu se mai vede nici un rid şi am scăpat de problemă!
Mi-am pus ochelari. Dar nu e o mare tragedie, nici o mare noutate - e o poveste lungă cu certuri şi împăcări care durează din clasa întai. Oricum arăt destul de bine cu ei aşa că viaţa continuă.
Pot să beau cafea! Iuhu! Nu mai tremur trei zile după ce dau pe gât un capuccino! In sfârşit am luat şi eu examenul de intrare în lumea adulţilor.
Mi-am dus copilul la gradiniţă. N-am tremurat toată de emoţie. Nici n-am plans de dor. Nu prea tare adică. Şi după două săptămâni încă reuşesc să mă scol de dimineaţă şi fetiţa încă ajunge la timp la gradinţă. Si îi pun sandviş şi măr şi morcovel în pacheţel în fiecare zi. Şi azi am convins-o să meargă chiar dacă nu reuşeşte să cânte cântecelul cu yes yes yes no no no.
De trei ani nu mai plâng de ziua mea. Deci sunt calmă, matură şi în control. Glumesc doar! Istericalele mă apucă cam o dată la două săptămâni, mă uit acum când tastez şi văd că încă îmi rod unghiile, situaţia financiară mi-a scăpat din maini, iar când încerc să fiu serioasă fi'mea îmi spune:  "Bla-bla pussy cat!" Iar pe mine mă bufneşte râsul şi viaţa pare frumoasă în momentul acela. Şi mă uit în jur şi văd că chiar este! Şi nu mă pot abţine să nu întreb ce chimie în creierul meu păcătos o face uneori să nu mai pară aşa. Dar nu-mi raspunde nimeni şi viaţa continuă.
Am descoperit cifra magică pentru o noapte reuşită: trei. Şi nu, nu e vorba de persoane! Ci de trei beri/ cocktail-uri/ pahare de vin/ shot-uri, sau orice combinaţie a celor de mai sus, important e să nu fie mai mult de trei. Nici mai puţin nu prea are haz. Mi-au trebuit cincisprezece ani să ajung la această concluzie, e cazul să o preţuiesc la adevărata ei valoare!
Şi am opt ghivece cu plante în balcon şi trăiesc toate - un record personal al tuturor timpurilor!!! Şi le ud aproape zilnic şi nu pare ca ar vrea vreuna să moară.
Şi săptămâna trecută am calcat nişte cămăşi şi n-am paţit nimic. Pe la jumatatea teancului am descoperit chiar şi aburul! Dar nu m-a lăudat nimeni aşa că nu mai calc până la anu'.
Şi viaţa continuă!
Şi nu mă mai apucă dracii când vreo fetişcană ţâţoasă înainte de vreme îmi spune saru'mâna când mă vede la lift.
Şi nu mai cred când vreun baiat îmi spune în lumina stroboscoapelor ca arăt de douăzeci de ani. Dar zâmbesc fară să vreau.
Şi viaţa continuă!

Recviem pentru un Cheescake

Da, a murit. Ca doar d'aia e recviem şi nu odă. Sâmbată seara, pe la ora 9 mai precis, a cazut pradă celor 28 de dinti pe care îi posed şi ultima bucăţica dintr-un al doilea cheescake fabulos. De ce am aşteptat 31 de ani ca să descopăr această prăjitură, mă întreb adesea când pofta de dulce recent achiziţionată după 30 de ani biciuieşte necruţător. Poate pentru că în primii 10 ani de viaţă nu am mâncat altceva decât amandine comuniste şi greţoase asemenea vânzătoarelor lor, în următorii 10 ani am asistat neputincioasă la revoluţia prafurilor în gastronomie, iar ultimii 10 i-am petrecut dezgustată de tot ce e dulce şi nu e ciocolată neagră (cu o excepţie - un tiramisu care pluteste undeva la limita dintre amărui şi dulce), mirându-mă că dominaţia savarinelor nu s-a terminat încă. Dar voi alunga acum siropul în exces din gândurile mele şi voi reveni la acel pufos, cremos, delicat cheescake, care insistă să îţi mângâie limba cu crusta lui subţirică cu iz de nuci pisate şi care te face să uiţi ca dai un sfert de milion pe el. Pentru că aici nu e vorba despre orice cheescake, ci despre acel cheescake care a şters pe jos cu prejudecăţile mele - The Hard Rock Cafe Cheescake. Yep, Hard Rock Cafe, the place where you can find outrageously expensive junk food! În comparaţie cu el cel de la Starbucks pare o pastă cleioasă, iar despre cele de duzină de pe la vreo terasă din Centrul Vechi nici nu merită să vorbim. Şi mai e ceva ce nu are legătură cu prăjitura, dar are legatură cu acel loc care mă face să mă simt atât de bine cu toate că de fiecare dată lasă o gaură în buget, un soi de siguranţă că şi peste 10 ani voi mânca acolo un cheescake la fel de bun ca şi acum. Urasc experienţele de genul Shift - una dintre tereasele mele preferate până de curând, unde o mâncare decentă învaluită în oareşice fiţe interesante devine dintr-o dată mai multă şi mai proastă - dar cred ca asta e povestea de succes a multor restaurante bucureştene. Nici măcar fiţele nu-mi mai merg la suflet în stilul ăsta. Şi nu, nu mă mai duc acolo. Voi începe însă să explorez Bucureştiul în căutare de cheescake decent şi voi face un top la un moment dat. Aşa să mă ţină buzunarul!
PS. Daca există rai aş putea jura că e pe undeva ascuns în acel cheescake.

Meditaţii dulci-amare pe la şase jumătate

Pfff, n-ar trebui să arăţi că te chinui prea mult. Nimeni nu apreciază munca grea dacă e făcută de altcineva. Cu toţii privesc strădania ca pe o înjosire adusă actului creator, ca pe o umanizare nefericită, o decădere a supraterestrului. Lumii îi place să se uite în sus admirativ, sau în jos milostiv, nu să privească în faţă reflexiv. Dacă tu poţi să realizezi ceva muncind din greu înseamnă că oricine poate, doar că nu are timp, nu are chef, sau nu vrea. Aşa că degeaba îţi frămânţi mintea şi sufletul încercând să creezi ceva autentic şi valoros, oricum pentru cei din jur arta reprezintă un produs accidental apărut din pricina unei oareşcare îndemânări făcută cadou la naştere de niscavai entităţi mistice - un fel de pleaşcă nemeritată picată pe neaşteptate şi pe care tu nu ştii să o exploatezi aşa cum trebuie. Şi clar nu eşti bun de nimic dacă nu poţi desena din prima un castor! Ce contează că habar n-ai cum arată un castor!? Pentru mulţumirea tuturor, mai bine afişezi postura de geniu leneş căruia i s-a dat mai mult decât poate duce şi, vrând nevrând, refulează din când în când o parte din genialitatea sa niciodată suficient înţeleasă, dar macar apreciată instinctiv la valoarea impusă de o asemenea atitudine. Şi care nu se umileşte desenând castori! Ca să râzi un pic amar şi inutil în sinea ta ai putea face nişte falsuri. Aşa ar întelege atunci cei păcăliţi că arta nu înseamnă îndemânare. Pentru că dacă ar însemna, indiscutabil copia ar avea aceeaşi valoare cu originalul. Şi ar pricepe şi mulţimea că dacă nu desenezi fecioare despletite pe cai albi lângă pârâiaşe învolburate nu e pentru că nu poţi, ci dintr-o sumedenie de alte motive pe care eşti gata să le explici cui te-o asculta!

Şi cred că acum, după două luni şi ceva, poţi să admiţi - treci printr-o criză creativă. Bună dimineaţa!

Ştiri şi cămăşi

Hm, s-a căsătorit şi William...În timpul fastuoasei ceremonii eu savuram o minunată iahnie de fasole alături de creatorul ei, stimabilul meu soţ. Din pacate nu mai ţin minte ce făceam când l-au împuşcat pe Bin Laden. Cu toate că sunt nepotrivit de detaşată faţă de tot ce se mai întâmplă prin această lume a noastră, aceste două ştiri au reuşit totuşi să străbată până la mine - am receptat discret cam 1% din tot tam-tam-ul şi am fost mai mult decât mulţumiţă de cantitatea de informaţii primită. Am vazut chiar şi câteva poze, ceea ce demonstrează clar un real interes. Mult mai apăsătoare însă decât aceste contacte sporadice, mai mult sau mai puţin intenţionate, cu mediul internaţional sunt însă relatările abuzive ale vreunei cunoştinţe, mai mult sau mai puţin apropiate, dar întotdeauna foarte binevoitoare, despre "evenimentele" politice din ultima lună. Urmate întotdeauna de mirările aferente asupra rupturii mele periculoase de realitate şi de tentative eşuate de a mă aduce cu picioarele pe pământ, care constau de cele mai multe ori în debitarea pe nerăsuflate a ultimelor noutăţi despre afacerile amoroase ale unor "personalităţi" naţionale - pe care nu ştiu cum este posibil să nu le cunosc, şi care nu au alt efect decât slăvirea zilei în care am renunţat, de bunăvoie si nesilită decât de imprejurări, la cablu.

Cu alte cuvinte nu, nu mă uit niciodată la televizor în sensul său de instrument manipulativ şi nici nu simt că aş pierde ceva. Şi nici nu calc. Mă refer aici la călcat haine, sau orice altceva pe bază de pânza, cu fierul de călcat - instrumentul acela risipitor de energie electrică, periculos de fierbinte şi plin cu apă clocotită. Nu sunt genetic programată pentru aşa ceva. La fel cum nu sunt nici să cânt, să dansez sau să alerg suta de metri în zece secunde. Nu vad niciun sens în a călca aşternuturi, de exemplu, care revin la starea iniţială de cârpă boţită în mai puţin de cinci minute de folosire. Sau bluze, care fie se mulează pe corp, fie se întind dacă te îmbrăţişezi singur de câteva ori, fie se boţesc atât de rapid încât tot necălcate arată. Ca să nu mai vorbesc de inutilitatea de a călca chiloţi, sosete, batiste sau prosoape. Sau blugi. Nu reuşesc cu nici un chip să văd sensul acestui consum inutil de timp şi de energie. Eliminând drastic de pe listă toate articolele susceptibile de nevoia de a fi călcate, singura problemă care rămane sunt cămăşile. De restul hainelor menite să-ti ofere o oarecare prestanţă se ocupă curăţătoriile, în virtutea sfintelor indicaţii de pe etichetă. Dar ce mă fac cu cămăşile? Nu că nu am fi purtat niciodată la viaţa noastră, eu şi cu soţul meu, cămăşi mototolite, dar mai sunt unele cazuri când, fir-ar să fie, chiar şi unui spirit rebel i se cer anumite sacrificii.

Pun pariu ca Kate nu-şi calcă singură cămăşile!

Moartea văzută prin ochii unui pictor

Bunica mea, ultima dintre cei trei bunici pe care i-am moştenit, a murit - o moarte venită la timpul ei, o moarte naturală, o moarte anticipată. Bunica mea, cea pe care intr-un anumit moment al copilăriei mele am iubit-o mai mult decât pe mama - sentiment care n-ar fi trebuit să existe, s-a stins sub ochii mei. Bunica mea, care se pregatea pentru moarte de acum 25 de ani, de când a murit cel care n-a mai apucat să-i fie fost soţ. Bunica mea, care în ultimul an uitase că există moarte - şi acestă uitare a făcut-o să reziste, la 87 de ani, la două anestezii generale. Bunica mea, de la care toată lumea se aştepta să moară, a reuşit totuşi să ne ia prin surprindere, căci omul nu e făcut să accepte moartea cu seninătate. De ce am plâns? Era momentul să se stingă. Era doar o umbră a celei ce a fost. Era o mamă care nu-şi recunoştea copiii decât rareori, o bunică care se uita la mine ca la o straină, o străbunică inconştientă că avea cinci strănepoţi, o soră care îşi numea fratele mai mic de 70 şi ceva de ani "tânărul acela", o bătrânică creponată care se hrănea cu câteva amintiri stravezii, şi acelea populate uneori de personaje imaginare. Şi totuşi, despărţirea de cea care îmi fusese odată dragă şi-a revendicat lacrimile. A murit lângă cele trei fiice ale ei, pe care, conform tradiţiei, le-a iubit mai puţin decât pe baieţii ei. Cu lumânări, împărtăşanii, ca la carte. În somn, aşa cum şi-a dorit.
A fost harnică, deosebit de eficientă, chiar şi moartă - a reuşit să fie îmbălsămată, îmbrăcată şi aşezată în sicriu în mai puţin de două ore şi jumatate.
Niciodată n-am suspectat-o de bun gust, dar uite că şi-a ales pentru eternitate o rochie foarte rafinată, neagră, cu voaluri fine cu buline, genul de rochie retro cu care ai face furori la birou în ziua de azi. Şi-a pregatit şi un tulle brodat cu negru pe margine, foarte preţios, care s-o acopere. E o perfectă armonie în alb şi negru acolo în sicriu, poate cum mi-aş dori şi pentru mine, dacă nu aş prefera să fiu arsă şi aruncată în mare. Acum a apărut o icoană pestriţă. Nu, nu se poate fără ea - aşa trebuie. Nici n-am ceva mai bun s-o înlocuiesc. O s-o ignor şi o să continui să admir restul. Chiar şi faţa e întinsă, de la formol. Pare mai tânără.
A fost bună, mai ales cu străinii. A avut o viaţă grea, a muncit foarte mult - genul de om care nu se simte bine stând.
Cred că m-a iubit, atât cât poate iubi un om veşnic ocupat, forţat de împrejurări să mă crească. Îmi aduc aminte două cadouri primite de la ea: un yoyo care m-a bucurat foarte mult şi un ventilator din plastic în formă de nufar cu care m-am racorit într-o vară fierbinte la Techirghiol.
A avut un simţ contradictoriu al proprietăţii şi al echităţii, numai de ea înţeles.

Ce repede s-a desfăşurat totul, n-au trecut nici 48 de ore de când ne agitam în jurul ei, patru femei caraghioase şi un copil, chinuindu-ne să-i luam un puls pe care numai inimile noastre îl mai simţeau, cu toate că începuse deja să se răcească. Am şi ajuns la cimitir. Suntem în Tulcea, oraşul unde timpul se dilată, oraşul copilariei mele, oraşul uitat de lume, oraşul care ... ce vad acolo? are automate de bilete în staţiile de autobuz!?! şi am aflat că are şi un nigerian director la muzeul de artă! Paradoxuri, discrepanţe... ce dor mi-a fost de el! Aici nu ştii niciodată dacă te afli într-un vis frumos sau într-un coşmar, şi nici nu bănuieşti că ai putea fi în realitate. Chiar şi aşa, fără apă caldă curentă, tot m-aş refugia o vară acolo, să uit de mine...Dar n-o voi face, chiar dacă acolo se ascunde un Tonitza pe care doream să-l fur în copilarie, un spate perfect de femeie pe care voiam să îl dăruiesc surorii mele şi în faţa căruia căscam ochii câte o jumătate de oră. Pentru mine nu mai există drumuri care duc înapoi.
Am ajuns la groapă, eu, relativ simplu, dar cu cizmele acoperite pân' la glezne de noroi; nu inteleg totuşi cum au ajuns cei doi cu sicirul, cum s-au strecurat prin acest puzzle de mormite fară nicio alee, aşezate fără noimă, fără să respecte vreo linie, printr-un labirint de borduri şi gărduleţe. Unde e bunicul? A! Uite-l în cei doi saci de rafie! Mă duc să-l vad, ţopăind printre morminte, nedorind să tulbur liniştea de veci a nimanui. E mai galben decât mă aşteptam. De ce oare au pus mandibula separat de craniu? Groparii întârzie. E o zi plăcută, un soare straveziu, de iarnă, încălzeşte sufletele mulţimii de oameni care au iubit-o, sau măcar au respectat-o. Şi iată-mă faţă în faţă cu cel care a fost ghidul spiritual al copilăriei mele. Cum îi spun unui preot al Bisericii Ortodoxe Române că nu mă mai consider nici măcar creştină? Că am abandonat toate credinţele pe care mi le-a insuflat copil fiind şi asta m-a facut un om mai bun decât eram. Ca nu mai cred că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea lui, ci că a fost tocmai invers. Mai bine îi povestesc că am pictat în tinereţe o capelă.
Au venit groparii. Unuia dintre ei i s-a văzut fundul când s-a aplecat să bage sicriul în groapă. De ce oare o înclină aşa mult? Sigur i-au deranjat baticul. Nu mai contează acum. La final, nimic nu mai contează...

I'm a Momster

Au trecut aproape patru ani de când sunt mamă, o mamă, mama. Am încercat să fac ce trebuie, adică ce nu au făcut părinţii mei şi exact invers de cum te sfătuiesc babele băgăreţe. Nu i-am pus căciulă când nu-mi puneam mie, nu i-am dat medicamente "preventiv", am abandonat căruţul undeva pe lângă Herăstrău şi am purtat-o în braţe, i-am explicat şi superexplicat cerinţe, dorinţe, concepte, sentimente, am încercat să nu mă sacrific prea tare ca să nu ajung să-mi vărs frustrările pe ea, i-am dat posibilitatea să facă alegeri şi să ia decizii, i-am împărtăşit dragostea necondiţionat, mi-am muşcat limba ori de câte ori îmi venea să leg te iubescurile de cât de frumoasă sau deşteaptă e, am diferenţiat alintul de răsfăţ, am fost fermă atât cât a trebuit, caldă atât cât am putut, mi-am recunoscut greşelile, i-am clădit încrederea în sine, i-am stimulat inteligenţa, i-am incurajat efortul, am ascultat-o şi am înţeles-o, am petrecut timp cu ea, pentru ea... Rezultatul? Un copil fericit şi conştient de sine.
Şi cumva printre toate astea am reuşit s-o dau în bară? Ooo da! Şi încă grosolan.

Vezi ilustraţia de mai sus? Poate să-ţi placă sau nu, puţin îmi pasă. Dar îmi pasă dacă îi place ei. Şi ea mi-a spus că da! Mi-a spus de câteva ori în timp ce o desenam: "Mami, îmi place! Îmi place mult fetiţa asta cu părul albastru." Ce cuvinte de încurajare venite pe neaşteptate! Am continuat cu spor şi am ajuns la ceea ce credeam eu că e finalul. ("Hm, speranţe de diletant care nu se desparte de lucrare!") Şi aici a intrat în scena judecatorul: "Iar ai stricat compoziţia! De ce ai tăiat pasărea aia? Părul e prea mare, nu e el centrul de interes!" Şi sutele de drăcuşori pe care îi ţin cu greu sub control s-au pornit atunci a şuşoti între ei: "Are dreptate! De ce nu gândeşte mai mult? De ce nu aplică regulile dacă nu e în stare să le încalce cu graţie? A ratat-o, nu e bună de nimic! Mai bine o distruge! Distruge! Distruge..." Şi am mototolit-o. Am revărsat toată furia neputinţei mele pe biata hârtie colorată. Aproape instantaneu m-au trezit la realitate plânsetele fetiţei şi privirea ei terifiată. Printre suspine şi ţipete am reuşit să descifrez: "De ce mami? Mie imi plăcea!" "O repar! O repar!" am strigat în disperare de cauză. Am căutat sprijin în jur dar nu am găsit decât priviri dezamăgite şi cuvinte dure şuierate printre dinţi. "O caşerez, ai puţină rabdare, o repar acum!" Dar lacrimile nu se opreau. În câteva secunde am identificat aracetul, pensula potrivită şi un carton, cu o eficienţă străină de mine. Dar lacrimile nu se opreau. În alte câteva secunde am reuşit să o caşerez. Se îndreptase aproape complet, abia se mai zăreau daunele. Dar lacrimile nu se opreau. "O corectez! Mai desenez nişte păsărele! Regândesc compoziţia! O să fie bine! Îmi pare rău că am mototolit-o!" Dar au venit aceleaşi invariabile cuvinte: "De ce mami? Mie imi plăcea!" Şi lacrimile nu se opreau...

Două păsărele mai târziu, atmosfera se mai calmase, lacrimile se opriseră, trauma se instalase. Şi din păcate traumele nu vin cu buton de "uninstall". Cum se traduce asta? In fiecare seară începând de atunci fetiţa spune la culcare, chiar înainte de a-şi sigila pleopele: "Sunt un pic tristă. Nu înteleg de ce a mototolit mami desenul. M-am speriat. Mie îmi plăcea." A trecut cam o lună de la incident. In primele zile am avut impulsul să muşamalizez totul, să ascund mizeria sub preş, să încerc să o fac să uite. Dar apoi am realizat că niciodată nu-i voi putea suprima teama de reacţiile mele, sau şterge din subconştient sentimentul că nu îmi pasă de părerea ei. Cum nu pot da timpul înapoi, tot ce pot face este să-i explic şi să îi cer iertarea. Şi de atunci o fac în fiecare seară. Şi dacă nu o fac eu, o face tatăl ei pentru mine. Şi sper că peste ani, când se va confrunta cu traumele copilăriei, să ştie măcar de unde provin. Poate aşa va reuşi să sară peste câţiva ani de terapie.

Desenului i-am gasit un loc în camera ei şi de fiecare dată când mă uit la el imi amintesc de monstrul din mine care pândeşte momentul să iasă din nou la iveală. Dar în adâncul sufletului sper că va veni un moment când ei îi va aminti că nu trebuie să renunţe prea uşor, că toate problemele au soluţii. Poate după ce mă va ierta...