Go on. Move on. Hang on

A mai trecut un an de când am trecut terifiantul prag de treizeci de ani şi încă nu m-am dezintegrat, aşa cum îmi prevesteam copil fiind. Nici nu m-am panicat, nici n-am căzut în depresie, nici nu m-am bucurat, nici n-am devenit mai înţeleaptă peste noapte. Doar am descoperit ca viaţa nu se termină aici. Nici nu începe. Pur si simplu continuă. Cu niscavai întâmplări, schimbări, transformări, permutări, combinări, alterări, degradări, învăţări...interesante.
 Mi-a apărut primului fir de păr alb. L-am reperat, m-am dus repede să mă plâng cuiva ca să mă asigur că  acest simbol al maturităţii nu trece neremarcat, după care am smuls dizgraţiatul! Şi viaţa a continuat.
Deasupra sprâncenei stângi s-a iţit un rid odios mulţumită frecventelor mele încruntături. L-am remarcat acum câteva zile, când mi-am tuns bretonul. Poate că l-am tuns prea scurt, sau poate că era momentul să notez mişcările de trupe de pe faţa mea. Nu ştiu. Eh las' că creşte bretonul la loc şi nu se mai vede nici un rid şi am scăpat de problemă!
Mi-am pus ochelari. Dar nu e o mare tragedie, nici o mare noutate - e o poveste lungă cu certuri şi împăcări care durează din clasa întai. Oricum arăt destul de bine cu ei aşa că viaţa continuă.
Pot să beau cafea! Iuhu! Nu mai tremur trei zile după ce dau pe gât un capuccino! In sfârşit am luat şi eu examenul de intrare în lumea adulţilor.
Mi-am dus copilul la gradiniţă. N-am tremurat toată de emoţie. Nici n-am plans de dor. Nu prea tare adică. Şi după două săptămâni încă reuşesc să mă scol de dimineaţă şi fetiţa încă ajunge la timp la gradinţă. Si îi pun sandviş şi măr şi morcovel în pacheţel în fiecare zi. Şi azi am convins-o să meargă chiar dacă nu reuşeşte să cânte cântecelul cu yes yes yes no no no.
De trei ani nu mai plâng de ziua mea. Deci sunt calmă, matură şi în control. Glumesc doar! Istericalele mă apucă cam o dată la două săptămâni, mă uit acum când tastez şi văd că încă îmi rod unghiile, situaţia financiară mi-a scăpat din maini, iar când încerc să fiu serioasă fi'mea îmi spune:  "Bla-bla pussy cat!" Iar pe mine mă bufneşte râsul şi viaţa pare frumoasă în momentul acela. Şi mă uit în jur şi văd că chiar este! Şi nu mă pot abţine să nu întreb ce chimie în creierul meu păcătos o face uneori să nu mai pară aşa. Dar nu-mi raspunde nimeni şi viaţa continuă.
Am descoperit cifra magică pentru o noapte reuşită: trei. Şi nu, nu e vorba de persoane! Ci de trei beri/ cocktail-uri/ pahare de vin/ shot-uri, sau orice combinaţie a celor de mai sus, important e să nu fie mai mult de trei. Nici mai puţin nu prea are haz. Mi-au trebuit cincisprezece ani să ajung la această concluzie, e cazul să o preţuiesc la adevărata ei valoare!
Şi am opt ghivece cu plante în balcon şi trăiesc toate - un record personal al tuturor timpurilor!!! Şi le ud aproape zilnic şi nu pare ca ar vrea vreuna să moară.
Şi săptămâna trecută am calcat nişte cămăşi şi n-am paţit nimic. Pe la jumatatea teancului am descoperit chiar şi aburul! Dar nu m-a lăudat nimeni aşa că nu mai calc până la anu'.
Şi viaţa continuă!
Şi nu mă mai apucă dracii când vreo fetişcană ţâţoasă înainte de vreme îmi spune saru'mâna când mă vede la lift.
Şi nu mai cred când vreun baiat îmi spune în lumina stroboscoapelor ca arăt de douăzeci de ani. Dar zâmbesc fară să vreau.
Şi viaţa continuă!

Recviem pentru un Cheescake

Da, a murit. Ca doar d'aia e recviem şi nu odă. Sâmbată seara, pe la ora 9 mai precis, a cazut pradă celor 28 de dinti pe care îi posed şi ultima bucăţica dintr-un al doilea cheescake fabulos. De ce am aşteptat 31 de ani ca să descopăr această prăjitură, mă întreb adesea când pofta de dulce recent achiziţionată după 30 de ani biciuieşte necruţător. Poate pentru că în primii 10 ani de viaţă nu am mâncat altceva decât amandine comuniste şi greţoase asemenea vânzătoarelor lor, în următorii 10 ani am asistat neputincioasă la revoluţia prafurilor în gastronomie, iar ultimii 10 i-am petrecut dezgustată de tot ce e dulce şi nu e ciocolată neagră (cu o excepţie - un tiramisu care pluteste undeva la limita dintre amărui şi dulce), mirându-mă că dominaţia savarinelor nu s-a terminat încă. Dar voi alunga acum siropul în exces din gândurile mele şi voi reveni la acel pufos, cremos, delicat cheescake, care insistă să îţi mângâie limba cu crusta lui subţirică cu iz de nuci pisate şi care te face să uiţi ca dai un sfert de milion pe el. Pentru că aici nu e vorba despre orice cheescake, ci despre acel cheescake care a şters pe jos cu prejudecăţile mele - The Hard Rock Cafe Cheescake. Yep, Hard Rock Cafe, the place where you can find outrageously expensive junk food! În comparaţie cu el cel de la Starbucks pare o pastă cleioasă, iar despre cele de duzină de pe la vreo terasă din Centrul Vechi nici nu merită să vorbim. Şi mai e ceva ce nu are legătură cu prăjitura, dar are legatură cu acel loc care mă face să mă simt atât de bine cu toate că de fiecare dată lasă o gaură în buget, un soi de siguranţă că şi peste 10 ani voi mânca acolo un cheescake la fel de bun ca şi acum. Urasc experienţele de genul Shift - una dintre tereasele mele preferate până de curând, unde o mâncare decentă învaluită în oareşice fiţe interesante devine dintr-o dată mai multă şi mai proastă - dar cred ca asta e povestea de succes a multor restaurante bucureştene. Nici măcar fiţele nu-mi mai merg la suflet în stilul ăsta. Şi nu, nu mă mai duc acolo. Voi începe însă să explorez Bucureştiul în căutare de cheescake decent şi voi face un top la un moment dat. Aşa să mă ţină buzunarul!
PS. Daca există rai aş putea jura că e pe undeva ascuns în acel cheescake.