Obligaţia ucide pasiunea

Aţi simţit vreodată gustul mâncârii fără gust? Eu da! Sunt caţiva oameni care sunt maeştri în prepararea ei. Am avut şi eu ghinionul să cunosc câţiva dintre ei. Fie că era mama unei prietene bune (dupa ce am mâncat o dată la ea am înţeles de ce prietena mea era atât de slabă), fie oameni cărora întâmplător le-am călcat pragul casei, fie "bucătari" la vreo cantină de tabară, sau chiar la vreun restaurant specializat în snitzel cu cartofi natur. Contrar aşteptării, ori de câte ori am intrat în contact cu mâncarea de acest gen, adica proastă, am avut tendinţa să mănânc mai mult, nu mai puţin. Măncam, mâncam, sperând să obţin la un moment dat o oarecare satisfacţie, şi cum ea nu venea, continuam să mănânc, până la saţietate. Care întotdeauna apărea însoţită de o senzaţie de vinovaţie amestecată cu silă. Uneori şi cu vomă. Timp de mulţi ani, nu am înţeles ce e cu aceşti oameni şi de ce nu pot ei găti o mâncare decentă. M-am gândit că nu ştiu să manipuleze temperaturile, că le e frică să experimenteze, că nu recunosc gusturile condimentelor, că nu au miros sau destule papile gustative. M-am gândit la tot felul de variante şi am fost şi mai nedumerită când am realizat că majoritatea lor sunt oameni care îşi petrec mult timp în bucătarie. Inutil, aş putea spune. Dar cu câteva zile în urmă, m-am luminat.

Eram destul de obosită, după o zi petrecută la un serviciu pe care reuşesc doar să-l tolerez, nu să îl şi plac, după o călătorie cu metroul la oră de vârf, moleşită după o masă luată în viteză, doar ca să îmi potolesc foamea ce mă chinuia de câteva ore. Cum în frigider nu era nimic sănătos de mâncare pentru copilul meu, iar alimetaţia lui este una din preocupările mele constante în această perioadă a vieţii mele de adult ce mimează responsabilitatea, am început să imi caut curajul şi să îmi concetrez toate forţele rămase ca să îndrept această situaţie. Am trecut peste toate tentaţiile serii, cum ar fi joaca, somnul şi filmele, şi m-am îndreptat fără chef către bucătarie. In general îmi face o mare plăcere să gătesc, e una din marile mele pasiuni, care aduce multe satisfacţii - atât stomacului meu căt şi alor altora. Dar in momentul acela, sătulă şi sictirită, pur şi simplu nu simţeam nici un entuziasm în a găti. M-am apucat totuşi, presată de conştiinţa de mamă devotată. Am facut vreo trei feluri de mâncare sănatoasă şi ....... comestibilă. Ar fi avut aceeaşi soartă ca un tiramisu de acum câţiva ani, care a ajuns pe pereţi, amestecat cu cioburi, dacă acum nu aş fi mult mai înţeleaptă şi mai calmă.

Dar după ce a trecut furia eşecului şi dezamagirea constatării incompetenţei mele în rolul de mamă şi soţie, am înţeles! Am înţeles în sfârşit ce era acel gust fară gust care mă marcase de câteva ori de-a lungul vieţii mele. Era gustul OBLIGAŢIEI.