Viaţa in roz. Şi portocaliu. Că doar sunt vesele, ne bine dispun!

Trăiesc la înalţime. Mai precis la etajul 7, acolo unde mirosul maşinii de gunoi urcă doar vara şi apa caldă doar noaptea. De câteva zile mi-e dat, cu voie de la Primarie, să văd oameni tropăind pe la ferestre, jucându-se cu polistirenul, cântând inepuizabil din maşinile de găurit şi vociferând în limbajul colorat-muncitoresc atât de răspândit la noi pe plai. Forfota aceasta suspendată îmi trezeşte la viaţă fantomele copilăriei care mă înfricoşau spionându-mă pe la geamuri, îmi bulversează visele dulci de la 7 la 9 şi îmi spulberă vaga concentrare de peste zi, cu care reuşeam de obicei să coordonez serviciul, desenul, copilul şi bucătăria. În disperare de cauză, am plasat sarcina gătitului în grija soţului. În cazul puţin probabil în care o va lua în serios (au trecut deja două zile şi încă nu se simte vreo mişcare în acest sens), ne asteaptă o cură hipercalorică de cartofi prăjiţi şi brioşe, menită să calce in picioare dispreţuitor ideile mele de dietă echilibrată. Sa zicem că va merita...Sper doar că, odată cu izolarea termică - a locuinţei, nu a fundurilor noastre - să nu apară pe faţada blocului combinaţia fatală roz-portocaliu specifică Sectorului 2, care să îmi strepezească dinţii ori de câte ori mă întorc acasă. Dacă e cineva care nu crede că e mortală îl sfatuiesc să o încerce pe pereţii din dotare - în şase luni garantez depresia. Dar asta e, ştiam de mult ca bunul gust nu e chiar punctul forte al românilor, e un risc pe care mi l-am asumat cand am decis sa rămân aici, în ţara lui Cătălin Botezatu şi a lui Iurie Darie. Şi oricum "calu' de dar nu se caută la dinţi", deci acum ar cam trebui să mă opresc din aberat pe această temă.