I'm a Momster

Au trecut aproape patru ani de când sunt mamă, o mamă, mama. Am încercat să fac ce trebuie, adică ce nu au făcut părinţii mei şi exact invers de cum te sfătuiesc babele băgăreţe. Nu i-am pus căciulă când nu-mi puneam mie, nu i-am dat medicamente "preventiv", am abandonat căruţul undeva pe lângă Herăstrău şi am purtat-o în braţe, i-am explicat şi superexplicat cerinţe, dorinţe, concepte, sentimente, am încercat să nu mă sacrific prea tare ca să nu ajung să-mi vărs frustrările pe ea, i-am dat posibilitatea să facă alegeri şi să ia decizii, i-am împărtăşit dragostea necondiţionat, mi-am muşcat limba ori de câte ori îmi venea să leg te iubescurile de cât de frumoasă sau deşteaptă e, am diferenţiat alintul de răsfăţ, am fost fermă atât cât a trebuit, caldă atât cât am putut, mi-am recunoscut greşelile, i-am clădit încrederea în sine, i-am stimulat inteligenţa, i-am incurajat efortul, am ascultat-o şi am înţeles-o, am petrecut timp cu ea, pentru ea... Rezultatul? Un copil fericit şi conştient de sine.
Şi cumva printre toate astea am reuşit s-o dau în bară? Ooo da! Şi încă grosolan.

Vezi ilustraţia de mai sus? Poate să-ţi placă sau nu, puţin îmi pasă. Dar îmi pasă dacă îi place ei. Şi ea mi-a spus că da! Mi-a spus de câteva ori în timp ce o desenam: "Mami, îmi place! Îmi place mult fetiţa asta cu părul albastru." Ce cuvinte de încurajare venite pe neaşteptate! Am continuat cu spor şi am ajuns la ceea ce credeam eu că e finalul. ("Hm, speranţe de diletant care nu se desparte de lucrare!") Şi aici a intrat în scena judecatorul: "Iar ai stricat compoziţia! De ce ai tăiat pasărea aia? Părul e prea mare, nu e el centrul de interes!" Şi sutele de drăcuşori pe care îi ţin cu greu sub control s-au pornit atunci a şuşoti între ei: "Are dreptate! De ce nu gândeşte mai mult? De ce nu aplică regulile dacă nu e în stare să le încalce cu graţie? A ratat-o, nu e bună de nimic! Mai bine o distruge! Distruge! Distruge..." Şi am mototolit-o. Am revărsat toată furia neputinţei mele pe biata hârtie colorată. Aproape instantaneu m-au trezit la realitate plânsetele fetiţei şi privirea ei terifiată. Printre suspine şi ţipete am reuşit să descifrez: "De ce mami? Mie imi plăcea!" "O repar! O repar!" am strigat în disperare de cauză. Am căutat sprijin în jur dar nu am găsit decât priviri dezamăgite şi cuvinte dure şuierate printre dinţi. "O caşerez, ai puţină rabdare, o repar acum!" Dar lacrimile nu se opreau. În câteva secunde am identificat aracetul, pensula potrivită şi un carton, cu o eficienţă străină de mine. Dar lacrimile nu se opreau. În alte câteva secunde am reuşit să o caşerez. Se îndreptase aproape complet, abia se mai zăreau daunele. Dar lacrimile nu se opreau. "O corectez! Mai desenez nişte păsărele! Regândesc compoziţia! O să fie bine! Îmi pare rău că am mototolit-o!" Dar au venit aceleaşi invariabile cuvinte: "De ce mami? Mie imi plăcea!" Şi lacrimile nu se opreau...

Două păsărele mai târziu, atmosfera se mai calmase, lacrimile se opriseră, trauma se instalase. Şi din păcate traumele nu vin cu buton de "uninstall". Cum se traduce asta? In fiecare seară începând de atunci fetiţa spune la culcare, chiar înainte de a-şi sigila pleopele: "Sunt un pic tristă. Nu înteleg de ce a mototolit mami desenul. M-am speriat. Mie îmi plăcea." A trecut cam o lună de la incident. In primele zile am avut impulsul să muşamalizez totul, să ascund mizeria sub preş, să încerc să o fac să uite. Dar apoi am realizat că niciodată nu-i voi putea suprima teama de reacţiile mele, sau şterge din subconştient sentimentul că nu îmi pasă de părerea ei. Cum nu pot da timpul înapoi, tot ce pot face este să-i explic şi să îi cer iertarea. Şi de atunci o fac în fiecare seară. Şi dacă nu o fac eu, o face tatăl ei pentru mine. Şi sper că peste ani, când se va confrunta cu traumele copilăriei, să ştie măcar de unde provin. Poate aşa va reuşi să sară peste câţiva ani de terapie.

Desenului i-am gasit un loc în camera ei şi de fiecare dată când mă uit la el imi amintesc de monstrul din mine care pândeşte momentul să iasă din nou la iveală. Dar în adâncul sufletului sper că va veni un moment când ei îi va aminti că nu trebuie să renunţe prea uşor, că toate problemele au soluţii. Poate după ce mă va ierta...