miercuri, 17 martie 2010

Vreau să trăiesc prezentul în prezent!

Cu câteva luni în urmă, la o nouă reinstalare de sistem, am pierdut un document pe care eu îl consideram preţios. Era jurnalul pe care i l-am ţinut fiicei mele de la naştere, cu detalii tehnice de genul greutate versus înălţime, dar erau şi multe sentimente acolo, amestecate toate cu realizările ei înşirate cronologic, cu primele cuvinte şi data exactă când a făcut primii paşi. M-am imaginat de multe ori peste zece sau chiar douăzeci de ani, citind ceea ce am scris, lăsându-mă cuprinsă de o dulce nostalgie şi retrăind momentul când am ţinut-o prima oară în braţe. Fără să îmi dau seama mi-am construit un viitor în care ma voi hrăni cu trecut. Am fost furioasă, am acuzat şi am crezut că oricâte scuze voi primi de la cel ce îmi ştersese documentul nu vor valora niciodată cât acele amintiri. Nu ştiu ce anume m-a supărat cel mai mult. Poate faptul că s-a întâmplat pentru a doua oară. Deşi prima oară am reuşit să reconstitui în mare parte primele luni de viaţă ale fetiţei, făcând astfel incidentul nesemnificativ, acum mi-ar fi fost imposibil, nici măcar nu am încercat. Trecuse foarte mult timp, uitasem cele mai multe detalii, mă bazasem intotdeauna pe acele notiţe ca pe un hard extern pe care îl conectezi la nevoie.
Dar într-o zi m-a luat în braţe. Fetiţa mea de nici trei ani şi-a încolăcit braţele în jurul gătului meu, m-a strâns cu toată forţa ei şi mi-a spus: "Te iubesc mami! " Atunci am realizat că nu conteaza la ce vârstă, oră, minut şi secundă a făcut asta. Tot ceea ce contează e acel moment. Dacă aş fi fost preocupată să mă uit în calendar şi să mă grăbesc să notez evenimentul, aş fi pierdut toate acele senzaţii care au năvălit asupra mea şi aş fi transformat toată această iubire într-o altă însemnare pe raboj, combustibil pentru nostalgiile unui viitor asupra căruia nu am nici un control. Dar am decis atunci să mă hrănesc cu tot ceea ce îmi oferea prezentul. Am simţit fericirea pură a momentului, nealterată de gânduri inutile, de trecut sau viitor, de amintiri sau de imaginaţie.
Tot atunci am hotărât că nu va mai exista nici un alt jurnal, nu va mai fi nicio tentativă de rememorare, nicio însemnare care să imortalizeze vreo întamplare sau vreo etapă din viaţa noastră. Iar când va avea zece sau douazeci de ani, mă voi bucura de fata mea aşa cum va fi ea atunci şi de tot ce va face în acel moment, bun sau rau. Nu mă mai interesează câti centimetri avea la 9 luni, câti dinţi avea în gură la un an şi patru luni sau cât de cuminte era la trei ani, sunt doar detalii irelevante. Ce e important e ca am arhivată în mine senzaţia acelui "Te iubesc". Dar nu vreau să o retrăiesc. Aştept să vină altele - primii genunchi juliţi, prima zi de şcoală, prima uşă pe care mi-o va trânti în nas când o să vreau să intru în camera ei, primele confesiuni (ale mele sau ale ei), primul baiat, pe care o să îl plac, sau nu, primul sutien pe care il vom cumpăra împreună, primii pantofi cu toc, primul machiaj. Fiecare eveniment va veni la momentul lui şi voi avea grijă să îl trăiesc cu intensitate maximă, pentru că a doua oară nu va mai fi la fel. Voi avea ochii larg deschişi, fără ceaţa amintirilor pe ei, ca să o văd aşa cum e, aşa cum a crescut, aşa cum a devenit şi să nu cumva să o confund cu ceea ce a fost.

Un comentariu: