miercuri, 15 septembrie 2010

Locuiesc cu un înger

Cum mi-am dat seama de asta? Cred că atingerea din fiecare dimineaţă a buclelor ei blonde pe faţa mea m-a facut să realizez, sau privirea ochilor ei negri aparuţi în virtutea voinţei mele de a nu arăta ca un clişeu, sau poate joaca interzisă a mânuţelor ei prin părul meu pe care nimeni nu are voie să-l atingă. Sau o fi faptul că aseară am dansat cu pietre în buzunar pe muzică cu pătrăţele, doar pentru că aşa mi-a cerut. Dar nu, nu...nu e asta, pentru că ştiam de mult. E aroma ei de fiinţă pură, mirosul tuturor pupicilor de peste zi pe care îi primeşte, şi pe care îi şterge cu nonşalanţă, făcând imposibilă tentativa mea de a ajunge la un milion. Sau poate zgârcenia cu care dă sarutările înapoi, făcându-le astfel de zeci de ori mai preţioase, sau poate generozitatea cu care oferă zâmbete tuturor, îmbătând de încântare moşi şi babe. Nu reuşesc să mă hotărăsc...Cred totuşi că e seninătatea cu care îşi acceptă propria transformare atunci când susţine că preferă culoarea verde, dar în curând va prefera galbenul. Sau poate înţelepciunea cu care percepe diversitatea...Îmi aduc aminte de o conversaţie pe care am avut-o cu luni în urmă - avea cam doi ani jumate - stăteam în pat şi ne alintam reciproc, ca în fiecare dimineaţă. Sugându-şi degeţelul concentrată mă întreabă:
- Mami, Andrei are penis?
- Da iubita mea, are.
- Da' eu nu am penis.
- Nu, draga mea, nici eu nu am.
- Nici Anais ...
- Noi avem vagin. Suntem fete.
- Da... Suntem diferite.

Sau poate sunt toate acestea împreună. Dar cred că mai presus de toate e sentimentul pe care îl gravează în sufletul meu atunci când spune că nu îi place că noi - parinţii ei - ne certăm. Şi poate nu ar fi nimic, dacă nu ar preciza după, cât de mult ne iubeşte. Şi poate nu ar fi nimic dacă nu ar fi simplitatea cu care concluzionează, dupa explicaţiile şi scuzele noastre: "Noi ne iubim, dar ne mai şi certăm." Şi poate nu ar fi nimic dacă în momentul împăcării noastre nu ar veni să ne îmbraţişeze picioarele şi nu si-ar strecura mutriţa veselă în mijlocul acestui siropos "group hug". O da! Mutriţa ei de porţelan unicat. Şi vocea ei de clopoţel delicat!
A plecat de câteva ore şi casa şi-a pierdut aripile fără ea. Pereţii răsună a gol iar ceasurile parcă merg anapoda. Au mai rămas 1 200 de minute până voi locui din nou cu un înger.

3 comentarii:

  1. Eu nu am copii. Dar poate prin prisma feminitatii intuiesc sentimentul de iubire suprema emanata de articolul asta. Si ce incep sa intuiesc ma face sa imi doresc copii.
    Cu duiosie,

    Ana

    RăspundețiȘtergere
  2. lovely! esti o mama minunata :) (si da, mi-au dat lacrimile) pup

    RăspundețiȘtergere
  3. fericite, noi, mamele!!!!!!!!!
    cris

    RăspundețiȘtergere