duminică, 6 martie 2011

Moartea văzută prin ochii unui pictor

Bunica mea, ultima dintre cei trei bunici pe care i-am moştenit, a murit - o moarte venită la timpul ei, o moarte naturală, o moarte anticipată. Bunica mea, cea pe care intr-un anumit moment al copilăriei mele am iubit-o mai mult decât pe mama - sentiment care n-ar fi trebuit să existe, s-a stins sub ochii mei. Bunica mea, care se pregatea pentru moarte de acum 25 de ani, de când a murit cel care n-a mai apucat să-i fie fost soţ. Bunica mea, care în ultimul an uitase că există moarte - şi acestă uitare a făcut-o să reziste, la 87 de ani, la două anestezii generale. Bunica mea, de la care toată lumea se aştepta să moară, a reuşit totuşi să ne ia prin surprindere, căci omul nu e făcut să accepte moartea cu seninătate. De ce am plâns? Era momentul să se stingă. Era doar o umbră a celei ce a fost. Era o mamă care nu-şi recunoştea copiii decât rareori, o bunică care se uita la mine ca la o straină, o străbunică inconştientă că avea cinci strănepoţi, o soră care îşi numea fratele mai mic de 70 şi ceva de ani "tânărul acela", o bătrânică creponată care se hrănea cu câteva amintiri stravezii, şi acelea populate uneori de personaje imaginare. Şi totuşi, despărţirea de cea care îmi fusese odată dragă şi-a revendicat lacrimile. A murit lângă cele trei fiice ale ei, pe care, conform tradiţiei, le-a iubit mai puţin decât pe baieţii ei. Cu lumânări, împărtăşanii, ca la carte. În somn, aşa cum şi-a dorit.
A fost harnică, deosebit de eficientă, chiar şi moartă - a reuşit să fie îmbălsămată, îmbrăcată şi aşezată în sicriu în mai puţin de două ore şi jumatate.
Niciodată n-am suspectat-o de bun gust, dar uite că şi-a ales pentru eternitate o rochie foarte rafinată, neagră, cu voaluri fine cu buline, genul de rochie retro cu care ai face furori la birou în ziua de azi. Şi-a pregatit şi un tulle brodat cu negru pe margine, foarte preţios, care s-o acopere. E o perfectă armonie în alb şi negru acolo în sicriu, poate cum mi-aş dori şi pentru mine, dacă nu aş prefera să fiu arsă şi aruncată în mare. Acum a apărut o icoană pestriţă. Nu, nu se poate fără ea - aşa trebuie. Nici n-am ceva mai bun s-o înlocuiesc. O s-o ignor şi o să continui să admir restul. Chiar şi faţa e întinsă, de la formol. Pare mai tânără.
A fost bună, mai ales cu străinii. A avut o viaţă grea, a muncit foarte mult - genul de om care nu se simte bine stând.
Cred că m-a iubit, atât cât poate iubi un om veşnic ocupat, forţat de împrejurări să mă crească. Îmi aduc aminte două cadouri primite de la ea: un yoyo care m-a bucurat foarte mult şi un ventilator din plastic în formă de nufar cu care m-am racorit într-o vară fierbinte la Techirghiol.
A avut un simţ contradictoriu al proprietăţii şi al echităţii, numai de ea înţeles.

Ce repede s-a desfăşurat totul, n-au trecut nici 48 de ore de când ne agitam în jurul ei, patru femei caraghioase şi un copil, chinuindu-ne să-i luam un puls pe care numai inimile noastre îl mai simţeau, cu toate că începuse deja să se răcească. Am şi ajuns la cimitir. Suntem în Tulcea, oraşul unde timpul se dilată, oraşul copilariei mele, oraşul uitat de lume, oraşul care ... ce vad acolo? are automate de bilete în staţiile de autobuz!?! şi am aflat că are şi un nigerian director la muzeul de artă! Paradoxuri, discrepanţe... ce dor mi-a fost de el! Aici nu ştii niciodată dacă te afli într-un vis frumos sau într-un coşmar, şi nici nu bănuieşti că ai putea fi în realitate. Chiar şi aşa, fără apă caldă curentă, tot m-aş refugia o vară acolo, să uit de mine...Dar n-o voi face, chiar dacă acolo se ascunde un Tonitza pe care doream să-l fur în copilarie, un spate perfect de femeie pe care voiam să îl dăruiesc surorii mele şi în faţa căruia căscam ochii câte o jumătate de oră. Pentru mine nu mai există drumuri care duc înapoi.
Am ajuns la groapă, eu, relativ simplu, dar cu cizmele acoperite pân' la glezne de noroi; nu inteleg totuşi cum au ajuns cei doi cu sicirul, cum s-au strecurat prin acest puzzle de mormite fară nicio alee, aşezate fără noimă, fără să respecte vreo linie, printr-un labirint de borduri şi gărduleţe. Unde e bunicul? A! Uite-l în cei doi saci de rafie! Mă duc să-l vad, ţopăind printre morminte, nedorind să tulbur liniştea de veci a nimanui. E mai galben decât mă aşteptam. De ce oare au pus mandibula separat de craniu? Groparii întârzie. E o zi plăcută, un soare straveziu, de iarnă, încălzeşte sufletele mulţimii de oameni care au iubit-o, sau măcar au respectat-o. Şi iată-mă faţă în faţă cu cel care a fost ghidul spiritual al copilăriei mele. Cum îi spun unui preot al Bisericii Ortodoxe Române că nu mă mai consider nici măcar creştină? Că am abandonat toate credinţele pe care mi le-a insuflat copil fiind şi asta m-a facut un om mai bun decât eram. Ca nu mai cred că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea lui, ci că a fost tocmai invers. Mai bine îi povestesc că am pictat în tinereţe o capelă.
Au venit groparii. Unuia dintre ei i s-a văzut fundul când s-a aplecat să bage sicriul în groapă. De ce oare o înclină aşa mult? Sigur i-au deranjat baticul. Nu mai contează acum. La final, nimic nu mai contează...

4 comentarii: