Gânduri profunde scoase dintr-o cutie numită cap, păcat că sunt doar pantofi înăuntru

Prin decembrie am vrut să scriu de mai multe ori, dar de fiecare dată îmi treceau numai lucruri de o extremă seriozitate prin cap, foarte departe de stilul superficial al acestui blog: fie că erau legate de masacrele comuniste şi naziste din al doilea război mondial, fie erau despre natura umană, pe care o consider în mod fundamental bună, dar extrem de labilă, fie că erau gânduri despre cum marketingul prost înteles (adică aşa cum e el în general) poate ajuta la prăbuşirea economiei de piaţă. Toate subiecte care ar merita atenţie, multă cerneală sau burice tocite, dar pe care nu am reuşit să le dezvolt. Spre sfărşitului anului m-am gândit să scriu despre spiritul sărbătorilor, cu bune şi cu rele, şi despre Moş Crăciun, care, la urma urmei, rămâne o minciuna, oricât de frumos ar fi ea poleită, dar nici aici nu am găsit teren să-mi concretizez gândurile. Aşa că am renunţat. Mi-am spus că fiecare are ritmul lui, că nu trebuie să scriu dacă nu am nimic de zis, că nu trebuie să insist dacă nu simt că e momentul potrivit pentru aşa ceva. Mi-am găsit şi scuza că nu am avut timp sa îmi adun gândurile. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu ilustraţiile. Am zis că nu trebuie să mă forţez, că trebuie să las lucrurile să vină de la sine. Că am şi eu nevoie de pauze. Şi am stat. Pur şi simplu am stat. Nemişcată în faţa unui perete alb, conştientă că în spatele lui se află tot ce îmi doresc: entuziasm, inspiraţie, putere de muncă, curaj. Dacă m-aş fi aflat în postura asta cu - să zicem - 2 ani in urmă, m-aş fi aruncat cu capul înainte în acel zid, l-aş fi sfărmat fără remuşcări (nici pentru el nici pentru capul meu), mi-aş fi umplut buzunarele cu ce aş fi găsit pe acolo şi aş fi fugit. Dar acum nu. L-am privit îndelung, i-am găsit punctul slab şi am promis că-l voi dârma încet, încet, cărămidă cu cărămidă. Şi chiar mă voi bucura de tot acest efort. Iar când într-un final voi ajunge în partea cealaltă, voi sta şi voi aranja frumos toate comorile în cufere şi nu voi lăsa nimic în urmă.
Habar n-am dacă e bine sau e rău, dacă e semn de maturitate sau de bătrâneţe, dacă e un stil care mă reprezintă sau nu, dacă sunt sinceră cu mine sau doar îmi impun disciplina altcuiva. Ştiu doar că aici am ajuns. Purtată de val sau de voinţă, trasă de alţii sau impinsă de soartă. Ştiu ca acum îmi voi urmări cu mai multă perseverenţă scopurile, sau că măcar am unele. Ştiu şi că urmatorul pas ar fi să pastrez o singură ţintă. Iar urmatorul să o şi ating.

Deci într-un final voi ajunge unde trebuie. Acordaţi-mi doar timp şi încredere. Iar dacă se întâmplă ca viaţa mea să se termine înainte să ajung la destinaţie, măcar puteţi fi siguri că m-am bucurat de ea, chiar dacă în urma mea nu a rămas decât un morman de cărămizi.