John! Yes Sir!

Acest post îl voi dedica unui bun prieten care îmi reproșează mereu că scriu numai lucruri negativiste. După părerea lui ar trebui să scriu despre lucruri vesele și frumoase, cum ar fi: "flori, fluturași, zâne sălbatice și prinți leneși." Ca o persoană deschisă sugestiilor ce sunt, am încercat. Dar postul meu despre zâne și prinți se tot lungea fară măsură. S-a transformat încet încet într-o poveste. Apoi într-o poveste lungă. Am încercat cu disperare să înghesui pe acolo florile și fluturii, dar n-am reușit să strecor decât niște libelule gigantice care au avut un sfârșit tragic și o ciupercă uriașă care servea drept casă de vacanță unei creaturi subterane. Povestea era frumoasă..... pe alocuri, dar nu avea coloană vertebrală. Pe scurt, am eșuat lamentabil în încercarea mea.
Așa că, dragul meu prieten, mă tem ca va trebui să-mi accepți scrisul așa cum e, sau să încerci să descoperi pozitivul din el. Crede-mă, e acolo! Există întotdeauna și varianta să nu-l citești. Chiar sunt sigură că pe asta o s-o alegi, dar asta e, așa cum spunea și Wallace, "I guess you can't be everybody's cup of tea!"
Mi s-a mai sugerat să schimb culoarea, fie pentru că e pesimistă, fie pentru că e greu de citit scrisul alb pe negru. Cred că o să ramân totuși la negrul meu care mă reprezintă atât de bine. Și nu pentru că e sumbru, negativist sau mortuar, sau mai știu eu cum e el perceput, nici pentru că aș vrea să-mi chinui puținii cititori pe care îi am, ci doar pentru că mie îmi place și, sincer, nu-mi pot imagina lumea făra el. De fapt mi-o imaginez: ca o bombonică care te îngrețoșează cu dulceața ei, fără contrast, fără somn, fără liniște, fără cer care înconjoară stelele, fără zbor de ciori prin lanuri de grâu, fără secrete de descoperit, fără Africa, fără ochii mei.
Voi continua însă să scriu până voi reuși să o fac suficient de bine încât să merite efortul de a citi alb pe negru.