Copii, adulti si mixuri nereusite

Ființe pure inițial, copiii se lasă alterați până la abandonul total în ghearele avide de putere și control ale celor care le-au dat naștere. Ajunși la maturitate, puțini sunt cei care înceară să se descopere, în general cei care au avut șansa de a nu fi preschimbați complet în cel care le-a fost gardian timp de 18 ani, sau mai mult, puțini sunt cei care au norocul să reușească. Sunt pe drumul cel bun atâta timp cât își dau seama că nu sunt ei, că nu sunt autentici; ajung la destinație atunci când se repliază cu sinele lor original, când sunt în contact cu subconștientul și au puterea de a-l transforma in conștient.
Copiii oscileză între dorința de a fi adult și de a fi fetus, dorință alimentată de adulții din jur prin vorbe și atitudini greșite. Cred ca am dreptate când spun că majoritatea primește replici de genul: Lasă că o să te faci tu mare! Tu să vorbești când o să fii la casa ta! Ce ești tu, bebe mic? Numai copiii mici fac așa ceva! Tu nu poți/știi, că ești mic! și aș putea continua... propoziții contadictorii, care îi învață orice altceva, numai să traiscă în prezent și să se bucure de copilărie nu. Pendulează între dorința de a fi mari și a se putea răzbuna pentru nedreptățile care li se fac și dorința de a fi mici și ocrotiți, așa cum sunt bebelușii, chiar de a se întoarce în burta mamei - acela fiind singurul moment când nu li se cereau lucruri pe care ei nu le inteleg. Spre stupoarea mea, am remarcat că genul acesta de cuvinte și atitudini au fost conservate cu sfințenie de cei de o vârsta cu mine, deveniți la rândul lor părinți. Au abandonat cu toții promisiunile adolescenței cum că ei nu se vor purta niciodată urât cu copiii lor și au îmbrățișat cu căldură prezicerile părinților lor: Las' că o sa vezi și tu când o să ai copii cum o să fie!

Adulții sunt ființe confuze, de multe ori copii înca, neînțeleși, îmbracați într-o crustă care nu e a lor, obișnuiți să trăiască cu ochii închiși. Mai devreme sau mai târziu se trezește în ei instinctul de reproducere, tehnic pregătiți dar sentimental inapți, ei perpetuează greșelile din care au fost zămisliți. Sub pretextul iubirii iși fac un scop din a distruge viața copiilor lor, din dorința de a-i tine aproape îi tansformă în niște inadaptați cărora le e greu să se desprindă de cuib.
Cei mai mulți nu reușesc niciodată să privească adevărul în față. Cei mai mulți nu reușesc să rupă cercul vicios al existenței. De obicei în necunoștință de cauza, își semnează singuri condamnarea la nefericire. Deveniți bătrani, își vor amplifica fricile și complexele . Își vor adânci greșelile și le va crește incapacitatea de a recunoaște realitatea drept ceeea ce e. Așteaptă recunoștință veșnică de la copii, considerându-i cumva datori, de multe ori doar pentru simplul fapt că i-au produs. Și sunt în stare de multe pentru a obține ce vor, uneori mergând până la distrugerea, inconștientă, sau nu, a căsătoriei copilului lor, devenit adult fără ca ei să fie împăcați pe deplin cu acest fapt.

Of și câte ar mai fi de spus, și despre alții, și despre mine, și despre motivele pentru care mă consider un mix nereușit. Și despre mama. Așa cum zicea un om a cărui importanță a fost crucială în viața mea, "Este întotdeauna despre mamă!" Eu cred ea nu m-a iubit așa cum trebuia, ea nu înțelege cum e posibil să gândesc asta, doar a făcut atâtea pentu mine. Ea crede că o consider o mamă rea, eu încerc să îi explic că și părinții buni fac greșeli. Ea ar vrea să fiu puternică ca ea, eu aș vrea să înțeleagă că e mai slabă decât mine. Eu aș vrea să ma iubească necondiționat, ea crede ca a facut bine când mi-a spus cât sunt de frumoasă, deșteaptă și talentată. Ea ar vrea să-i fiu recunoscătoare pentu sacrificiile pe care le-a facut, eu aș vrea să înțeleagă că aveam nevoie de ea sinceră și nesacrificată. Ea nu înțelege că relația copil-părinte nu e simetrica, ci în mod natural profund dezechilibrată, că nu se bazează pe cerere și ofertă, că iubirea unui copil e garantată dinainte de a se naște, că orice tentativă de a o cumpăra produce efectul contrar. Eu aș vrea să mă asculte când am ceva de zis, să pot discuta cu ea, să ma pot certa, să pot comunica, în orice fel. Ea se sperie, trage obloanele și fuge.
Dar e deja târziu și tot ce vreau să spun de fapt este că o iubesc și că mă bucur că o am. Aș vrea doar să mă lase să o spun in felul meu.